***
1 februarie 1990 e data la care ultima dintre cele 500 persoane deținute ilegal a fost eliberată din bazinul aparținând forțelor armate. Chiar și spusă și repetată de producătoarea Oana Bujgoi-Giurgiu ori de co-scenariștii Tudor Giurgiu și Cecilia Ștefănescu, povestea revoluției din Sibiu pare în continuare incredibilă pentru cei care au aflat-o abia în zilele de pe urmă. Așa ceva nu există.
Și totuși, puștile soldaților au fost îndreptate, zi și noapte, mai bine de o lună, asupra celor pe care vâltoarea evenimentelor i-a aruncat în bazin. Români, romi, nemți, maghiari. Milițieni, securiști, civili. Oameni care au tras în demonstranți înainte și după fuga lui Ceaușescu, laolaltă cu oameni care au ieșit în stradă și au înfruntat gloanțele primilor. Cu toții, numiți teroriști de cei care au avut norocul și inspirația și lipsa de scrupule de a-i numi pe alții responsabili și de a-și salva propria piele.
***
Sunt peste 20 de chipuri care mi se învârt în minte la 9 ore de la finalul proiecției. Camera lui Alex Brendea a decupat cu o precizie exemplară în marea de fețe. Probabil ca Libertate conține cele mai convingătoare și tulburătoare scene dinamice de grup pe care cinema-ul românesc le-a propus vreodată. Multiple, variate, înțesate de detalii memorabile, funcționând impecabil atât la nivel colectiv, cât și la cel al indivizilor, cadrele cu zeci de personaje coregrafiate neobosit de Tudor Giurgiu renasc Revoluția. Sau, evenimentele, cum i se mai spune. Chiar, a fost?
Povestea personajelor centrale, ofițerii de Miliție jucați de Alex Calangiu (TN Craiova) și Ionuț Caras (TN Cluj) și revoluționarul lui Cătălin Herlo (tot TN Cluj - despre distribuția geografică a rezidenței artistice a masivei distribuții va urma un alt text, e toată România acolo, "UNITER ar fi trebuit trecut co-producător" i-a aruncat cineva lui Tudor Giurgiu după premieră), ca și a zecilor de personaje secundare, e integral ficționalizată și construită după o documentare realizată vreme de doi ani de cei doi co-scenariști.
Povestea lui decembrie '89 e acolo, pe ecran. Cu o forță și o precizie copleșitoare, Libertate ne așază în față cea mai dură radiografie a acelor zile. Ceea ce în Hârtia va fi albastră părea un tragic caz particular capătă aici puterea unui exemplu general valabil. O seamă de instituții măcinate de dezorganizare internă, populate de incompetență, lipsă de experiență și fugă de responsabilitate s-au ciocnit cu o societate în care tensiunea născută de lipsuri ajunsese la cote inimaginabile. Un simplu foc tras de un Gavrilo Princip a cărui identitate reală n-o vom afla niciodată a fost suficient pentru a declanșa infernul. "Sângele și suferința din film sunt încă departe de grozăvia din realitate", i-a spus Oanei Giurgiu o asistentă medicală chemată la bazin să bandajeze răniții.
***
Milițianul lui Alex Calangiu are ceva din polițistul lui Dragoș Bucur (Polițist, adjectiv). Aceeași înfruntare cu propria conștiință, de citit în ochii care altfel nu se sfiesc să mintă și să ucidă. Ofițerul lui Ionuț Caras e mintea limpede și curajoasă care încearcă scurtătura apelului la umanitatea celor care s-au instalat pe caii noii puteri și care aruncă pe umerii celor din bazin responsabilitatea comună pentru ce s-a întâmplat înainte de fuga lui Ceaușescu. Revoluționarul lui Cătălin Herlo, descurcăreț de meserie în anii de pe urmă ai comunismului, își proiectează, deja, primii pași în capitalismul sălbatic ce va urma. Comandantul de armată al lui Iulian Postelnicu mixează excepțional lipsa de scrupule cu cea de creier (demențială scena invitării presei pe marginea bazinului). Puștiul lui Ștefan Iancu se maturizează la foc automat. Procurorul militar al lui Andi Vasluianu lasă în urmă anchetarea muncitorilor revoltei de la Brașov, din '87, și se instalează, cu viclenie inteligentă, pe fotoliul comod al foștilor tovarăși deveniți domni. Și exemplele se tot rostogolesc.
"M-am tot întrebat unde mă aflu eu în acest scenariu", a spus Tudor Giurgiu la Q&A. E, probabil, și întrebarea majoră a spectatorilor (rugați de Oana Giurgiu să ridice mâna, cei născuți după 1989 au format majoritatea la ambele proiecții din seara premierei mondiale). Și atunci, și de atunci, ne aflăm locul în bazin. Atenție, acolo nu sunt doar victime! Cu vorbele sociologiei, acolo e un eșantion reprezentativ pentru țară. Cum tot reprezentativă e ordinea în care se părăsește bazinul. Cine și cum pleacă primii, cine și de ce rămân(em) ultimii.
***
Ce a fost, de fapt? "Am făcut și noi revoluție cum am putut", spune personajul lui Mircea Andreescu în A fost sau n-a fost?. Așa am putut. Care cu piepturile și adolescența înainte, care cu revolverul de la Securitate strecurat pe sub haina de piele. Care rămânând printre ultimii pe gresia bazinului, care făcând câteva luni de arest la Aiud sau dând vina pe morți.
Libertate ne oferă metafora bazinului. Spațiu simbolic, fără acoperiș și, aparent, fără limite pe verticală, din care ieșirea pe orizontală se face doar controlat, pe bază de pile, relații, cunoștințe și (i)moralități.
În ciuda tuturor celor care îi despărțeau, pentru câteva zile și nopți, oamenii din bazin au fost frați. Și-au pansat rănile, și-au împărțit mâncarea, au dormit sub aceleași pături, au jucat fotbal cu mingea făcută din ciorapi, au numărat ultimele secunde ale lui '89, au murmurat primele cântece din noua lume. Toți au vorbit de libertate. Și, pentru fiecare, libertatea a însemnat altceva.