Oglindirea peisajului în apa liniștită a unui lac înconjurat de păduri se transformă în oglindirea unor caractere anxioase, marcate de stresul civilizației și de suspiciuni recurente. De aceea, cuplul de tineri artiști Stine și Teit, împreună cu fiul lor, micuțul Nemo, decide să se refugieze într-o cabană în mijlocul naturii, undeva în Suedia. Ei își propun să petreacă un an "departe de lumea dezlănțuită", să simtă vibrația vieții în singurătate. Înregistrarea unor impresii din această experiență insolită devine preocuparea lor zilnică. Aceste înregistrări vor fi trimise spre difuzare la Copenhaga, în lumea civilizată.
Dar semnele nevrotice se insinuează chiar în aceste declarații, teama de a fi urmăriți în această singurătate îi duce cu gândul că au fost păcăliți de firma care făcea închirieri pe lungă durată, firmă care le-a promis că vor fi absolut singuri. Dar adevărul e altul. Ei sunt urmăriți de propriile obsesii și răfuieli cu ei înșiși, neliniști care degenerează în criză. Criza de identificare și de recunoaștere a celuilalt eu, cel intim, este realizată vizual prin dedublarea personajelor. Stime (Marie Bach Hansen) și Teit (Mikkel Boe Folsgaard) se întâlnesc la un moment dat cu ei înșiși. De-adevăratelea! Sunt dublați pe ecran, dar numai ei. Micuțul Nemo (Mihlo Olsen) rămâne același copil, dar din senin nu-și mai recunoaște mama, ceea ce duce la accentuarea crizei.
Interesant este că această privire în oglindă a caracterelor, confruntarea și războirea (interioară - exterioară) este indusă în analiză ca un paralelism perfect real. Ca două sosii întâlnite pe celălalt mal al lacului cu care ajung să se înfrunte ca alterități provocatoare. Femeia nu poate uita infidelitatea soțului și-i amintește mereu drama prin care a trecut, accentuând răceala dintre ei, sâmburele discordiei. Animozitățile degenerează în luptă corp la corp cu dublul fiecăruia dintre ei, cu pedepse și fraternizări, cu exprimarea urii mocnite, cu introspectarea zonelor umbroase ale psihicului, cu glisarea spre dans și dezmăț, consecințe ale acceptării alterilor ca părți constitutive ale personalității fiecăruia.
Subiectul e condus cu abilitate de regizoarea Karoline Lyngbye în așa fel încât construiește misterul și dezvoltă curiozitatea spectatorului, avid să înțeleagă firul poveștii. E un curaj din partea ei să aducă pe ecran o confruntare de acest fel, dublând personajele până la limita suportabilității. "Suprapunerea cuantică" despre care suntem informați că s-ar fi exprimat critica de specialitate după proiecția filmului la festivalul de la Rotterdam este o aură ce dă strălucire acestei povești țesute pe pânza unei surprinzătoare abordări a "dublului" dostoievskian, ornat cu violentări vizuale. Pretenția conform căreia filmul se adresează celor ce știu câte ceva despre "fizica cuantică" este doar o iluzionare a jocului analitic spre a da profunzime și autentificare subiectului. Este jocul pornit din proza de analiză psihologică a personajelor proiectat în șocul vizual pe ecran. Prin joc dublu și dublu film, halucinantele gânduri, viziuni și himere, învăluite sau nu în fum enigmatic, primesc pregnanță. Nălucirile intră ex abrupto în concretul vieții reale. Apelând discret și la efectele utilizate în filmele de groază, spre a-i spori misterul, Superposition / În oglindă concentrează psihism maxim în scene horror, abisale în esență, lipsite de oglindiri în ape cristaline. Psihism cu nuanțe horror ca la Lars von Trier.