Se propagase însă mitul urban al celeilalte proiecții (despre care amintesc in absentia) unde schema de culoare a fost ajustată live, au fost și ceva probleme cu sunetul, iar bariera lingvistică pentru invitații internaționali nu a mai fost spartă de subtitrare pe alocuri. Dar fix accidentele de genul suprascriu o dimensiune umană suplimentară proiecției și nu, nu mă refer la clasicul "a greși e omenește", ci admir mobilizarea chiar în atare condiții la a livra un produs de calitate. Personal, am un regret că n-am fost de față când se făceau live setările pe imagine și asta nu din cauza potențialului, a sevei critice din spate, ci pentru că mi-aș fi dorit să asist la un moment extrinsec, dar totuși al filmului. Există ceva din ideea asta de customizare live care mă atrage și e cu atât mai tare cu cât obstacolele în receptare vin din hazard, nu din interiorul filmului.
Eu pe de altă parte am prins o proiecție curată, cu sunet atipic (inserție_gluma_cu_sunetul_în_filmul_românesc), chiar bun, un produs care - la un prim nivel cognitiv-tehnic - m-a prins și m-a fermecat.
Trecând acum ușor cu bisturiul către Libertate filmul (conținut), reprezentarea evenimentelor din '89 e una dinamică (în sfârșit), dar ermetică, raportată la un gros plan al Sibiului revoluționar, o perspectivă centrată curat, cadre cheie, o poveste (re)spusă (fiindcă nu este vorba despre un film documentar) și deloc încărcată de conspirații, ci mai degrabă o frescă a ceea ce înseamnă "Libertatea" pentru fiecare, fiindcă - deși sub semnul aceleiași mișcări - fiecare are dimensiunea lui conceptual-personală.
"Bazinul de înot al UM 01512 este o bază sportivă de dimensiuni olimpice, cu turn de sărituri de la 3 și 5 metri. În perioada respectivă, pe fundul bazinului erau derulate și asamblate, cu ajutorul unor mașini de cusut speciale, mochetele produse la Cisnădie pentru Casa Poporului. Într-un capăt al bazinului se mai aflau atunci stive cu suluri imense de mochete încă neasamblate. Mașinile de cusut fuseseră înlocuite cu cuiburi de mitraliere grele. Pentru accesul pe fundul bazinului fusese confecționată o scară primitivă din două scânduri. Pentru confortul celor peste 300 de oameni, câți ajunseserăm să fim, au fost aruncate câteva saltele dezafectate și, lucru foarte important în lupta noastră împotriva frigului, efecte militare date la reformă: vestoane cu câte o mânecă tăiată, pantaloni sfâșiați, pijamale vechi etc."
Sigur, mai există și Hârtia va fi albastră ca film-reper pentru '89, dar perspectiva pe care o aduce Giurgiu aici e ca o invitație în film, deloc rece, tot focusată pe rațiunile oamenilor, dar de data asta într-un binom cu foarte mult haos controlat. Libertate filmul te bagă direct în mijlocul sediilor, de unde se trage într-un ritm à la RPG: Call of Duty, Romanian Edition, apoi te seduce candid cu simplitatea cerințelor oamenilor ajunși hodoronc tronc teroriști pe nedrept. Te face să te duci înapoi către Maslow, filmul ăsta, să înțelegi că nevoile sunt atât de simple, în realitate, dar îți dă și beaucoup d'action pentru cât de puține spații sunt valorificate. Iar asta e dovada că nu importă spațiul, cât are relevanță cu ce-l umpli. În special când vorbim despre oameni.
Da, am fost mare parte din film "blocați" și noi, spectatorii, cu ei în închisoarea din bazinul de înot, dar filmul a reușit să construiască un veritabil ecosistem fascinant a fi urmărit, cu micro-tensiuni, țeluri, ambiții și peste toate astea plutind o umanitate frustă. Dar totuși partea negativă a ermetismului vine din hiper-obiectivitate, ochiul care privește e unul prezent, e adevărat, iar pentru asta pot sta mărturie cadrele handheld de alergătură pe coridoare, spre exemplu, însă pare să lipsească o oarecare subiectivitate activă, ea limitându-se la câteva scene care parcă nu încep și nu se termină niciunde. Îmi vine în cap scena din bazin în care, văzând o poză în ziarul zilei, tot în bazin cu ceilalți, Toma Cuzin își jelește copilul împușcat de soldații care ei înșiși îi acuză că sunt criminali. Suntem martorii unei agonii nefinisate, de multe ori se întâmplă să se aleagă per personaj câte un gimmick, iar asta te poate face să te întrebi concret dacă nu cumva filmul de față se erijează în a conserva clișee din perioada comunistă, prezentându-le, totuși, curat. Într-adevăr, filmul nu aduce un plus de informație de care să nu ne fi lovit măcar la un moment dat și - ferindu-ne cu sfințenie de teritoriul conspirațiilor - redă sincretic și emoționant elemente cvasi-perene când te gândești la Revoluție.
Aici ar fi un minus, poate, există o corectitudine în a reda, care te duce și în anticipare de multe ori, îmi vin în cap scena tranzitorie în care Ștefan Iancu (în rolul unui adolescent, unul dintre puținele roluri de această tipologie în marea aia de adulți măcinați) se duce, de exemplu, cu mașina la pădure să învețe să tragă cu arma. Un clișeu, poate, cu siguranță un element de compoziție care asigură simetria odată cu inserarea lui. Dar e totalmente predictibil ce o să se întâmple, apoi se întâmplă așa cum am prezis. Și totuși, Libertate filmul te fură și te poartă cu el, simți paradoxal că îl vezi pentru prima dată și că l-ai mai văzut de multe ori înainte, uneori în forma Hârtia va fi albastră, alteori cu o nostalgie à la E pericoloso sporgersi (pentru care restaurarea nu a fost întâmplătoare). Libertate filmul e antropocentric și generalizabil, nu ia cu sine riscuri în reprezentare, e un film safe, pe care îl iubești ușor, care nu demonizează o categorie anume, cum nici nu urcă pe un piedestal pe vreuna în detrimentul celeilalte.
Totodată, scena aceea de fotbal cu ghemul de ciorapi, sau, pe final, aducerea de către soldați a unui video, sărbătorirea revelionului în continuare în bazin, împărțirea pachetelor - mă duc cumva într-o zonă wholesome în care m-a purtat și un film franțuzesc printr-a noua, Christmas Truce / Armistițiul de Crăciun, un film care ne arată zile de pace în preajma sărbătorilor pe frontul de vest în timpul Primului Război Mondial, prezentat din perspectiva germani vs. britanici. Iar asta e mare lucru, să mă trimită înapoi către mine mic, care vedeam filmul ăsta proiectat la franceză în sala multimedia, e un semn foarte bun.
Dacă tot avem parte de o oarecare separare a scenelor pe sexe în film, femeile și bărbații au cadre separate de cele mai multe ori și - așa cum spuneam și adineaori că e un film antropocentric - există un grotesc bulevardier de reprezentare, care poate trece întrucâtva și ca "male gaze" în filmul Libertate. Sunt disonante scenele în cheia asta, de parcă e voit ca spectatorul să nu poată exersa aceeași apropiere / empatie și față de femei, așa cum de bărbați o face. Mențiunile despre nevestele, mamele și copiii de acasă sunt valorificate uneori în vânt, de parcă miza reală ar fi în altă parte de fapt, iar apoi, când avem șansa interacțiunii mediate de ecran, ceva pare să lipsească.
Dinamismul, însă, face filmul de la cap la coadă. Și angrenează foarte bine publicul, scenele colective au o forță aparte, castul în sine dă o forță aparte oricărei scene, iar imaginea e realmente de invidiat, limpede, fără grain, foarte clară, plus toate compozițiile alea frumoase. Peste vreo 50 de ani, când o să se pună problema unei restaurări, cred că nu vor avea ce restaurare să-i facă filmului Libertate, dar rămâne de (re)văzut.