Andrei Tănase rescrie și augumentează povestea de acum vreo 10-12 ani de la grădina zoologică din Sibiu, din care evadează un tigru ce bagă spaima în oraș și folosește ca artificiu suprem chiar un tigru dresat, deși ar fi putut intra oricând un CGI pe film, care să facă totul mai puțin challenging. Dar pot aprecia dedicarea pe partea asta.
Să fie și contextul temporal apropiat în care Codin Maticiuc auto-publică Dresor de lei și de fraieri, o pseudo-carte cu multe impresii, dar totuși un recviem al vieții de interlop a lui Nuțu Cămătaru, dar sincer să fiu m-am gândit la aceeași schemă parodică de marketing și în filmul de față, atunci când l-am văzut pe Alex Velea în distribuție.
La Q&A la final aflăm că nu a fost un casting deschis decât pe figurație (cu actori din Mureș, unde s-a și filmat), în rest operând pe bază de invitații. Iar Andrei Tănase, întrebat fiind dacă distribuirea lui Alex Velea nu e, aidoma a ce ziceam mai sus, doar o schemă de marketing, spune că a făcut casting cu mai mulți actori, despre care putea oricând susține că le lipsește autenticitatea rolului. Așa că Alex a fost chemat și el să dea casting și - ce să vezi - a și luat rolul interlopului. Să credităm, deci, spusele regizorului filmului, care a dezvăluit și frânturi din latura asta umană, din spatele filmului, de exemplu că Velea era hiperemoționat în zilele de filmare, chiar dacă avea o partitură mică, lucru care mi se pare foarte binevenit, e un respect arătat procesului de lucru și tuturor celor din echipa filmului, face din film un produs exclusivist și îi dă o aură mistică. Tind să cred întrucâtva în ideea că nu a fost ales strategic, de obicei filmele care fac asta exploatează în mai multe forme melanjul de arte, îi folosesc și muzica, spre exemplu, dar aici totul a fost curat, nu a fost încărcat cu nimic exterior filmului.
Sunt cadre foarte frumoase filmate și cu tigrul, unul cu pupilele pe masa de operație a veterinarilor, câteva close-up-uri geniale care-ți spun din start că el e vedeta. Și asta e bine pentru el, că nu duce la contradicții tematice, dar poate fi rău pentru actori, pentru că nici Paul Ipate, nici Cătălina Moga (și de altfel nici un alt actor uman) nu pot concura cu magnetismul Rihannei, tigrul evadat de la zoo. Construcția atmosferei e în structură compozit-naturalistă, sunt filmate animăluțele de la zoo ca-ntr-un documentar, frumoase ruperi de cotidian de care simt că filmul a avut nevoie, că sunt la locul lor.
Cătălina Moga (Vera) joacă soția care își pierde copilul la patru zile după naștere, dar parcă monotonizează totul în măcinarea aia, e foarte reducționist ce face și e condamnată la aceleași stări letargice de la un capăt la altul.
Paul Ipate (Toma), pe de altă parte, vine cu un substrat ceva mai jucăuș în rol, e soțul-actor care gestionează în felul propriu tragedia întâmplată, înșelându-și soția cu o elevă la cabinetul veterinar al acesteia, dar fiind alături de ea în continuare în demersul de a-i face copilului nebotezat înmormântarea ce i se tot refuză.
Nu avem, așadar, între cei doi o intrigă romantică, ci mai degrabă tensiunea destrămării ei. Bogdan Tulbure joacă rolul lui Paul, asistentul de la cabinetul veterinar al mamei îndoliate, un copil sclipitor care e preocupat de soarta tuturor animalelor clienților săi. Între cei doi se conturează la un moment dat un incipit de idilă, dar e mai mult ce ne proiectăm noi că s-ar întâmpla, pentru că e respinsă foarte rapid cu aceeași vehemență. Mi-ar fi plăcut să fie explorat substratul ăsta mai mult, dar chiar și așa există o subtilitate a lucrurilor care mă ține angrenat în poveste.
Bulversată de griji, Cătălina Moga uită ușa deschisă la cușcă după ce îi dă carne tigrului, iar acesta scapă (discuție aici și la Q&A dacă ni s-a părut intenționat sau nu, la care regizorul a preferat să lase variantă deschisă, precum ușa, așadar). Urmează un parcurs detectivistic declanșat de găsirea unui animal mort pe gardul spre exterior al grădinii zoologice, plus stare de alertă, plus căutări cu tranchilizante și stații de emisie-recepție, căutare în care spice-ul vine din discuțiile în contradictoriu și din separarea soților de restul grupului, care duce la rătăcirea lor în cele din urmă.
A, da. Personajul lui Velea e disonant de tot restul filmului, încă nu-mi dau seama dacă e totalmente de bine sau de rău, dar autentic e, cu siguranță. M-am întrebat de multe ori în timpul filmului dacă era nevoie de el pentru a spune (atenție, nu pentru a vinde) povestea. Dacă nu era cumva un motor suficient al filmului doar partea de conflict + intriga amoroasă dintre cei doi veterinari (lăsată în plop, dar așteptată mult). Probabil că ar fi fost, probabil că s-ar fi despovărat filmul de un strat de comic facil. Dar apoi am auzit la Q&A geneza cazului real, că tigrul care a scăpat acum 10 ani din Sibiu aparținea unui interlop de acolo. Și am stat să mă gândesc dacă nu cumva e chiar un plus prezența lui Alex în filmul Tigru. Oricum e o rețetă simplă, filmul folosește un element declanșator de haos, apoi îi pune pe oamenii măcinați de diverse probleme laolaltă să găsească o soluție. Și fără să vrei compari problemele, în Tigru ai moartea unui copil și refuzul de a fi îngropat, mai ai admiterea asistentului veterinar Paul (jucat de Turbi) și încercările pseudo-romantice ale acestuia, toate lângă singura problemă a interlopului: cu ce se mai joacă fetița lui (care nu poate să iasă din casă, amenințată fiind de alt clan de interlopi) dacă nu o mai are pe tigroaica Rihanna? Halucinant spectrul de desfășurare al problemelor, mai ales când e încununat de paralelismul între imposibilitatea înmormântării unui copil nebotezat versus (pentru o sumă aferentă) organizarea unei slujbe pentru tigru în curtea interlopului (cu lectură biblică exclusivă din pasajele pentru dobitoace).
Sigur, pare că se preferă o structură clumsy și cringe în execuție, mustind de clișee la tot pasul, dar Tigru face din asta însăși o estetică, lucru care vine cu plusurile și minusurile lui. Cum ziceam, nicio relație nu mi se pare dezvoltată / exploatată până în punctul proxim din care am putea să o vedem și să o înțelegem deplin (lucru care ajută la tensiuni, dar face ca lucrurile să pară un draft grăbit, care-i dezavantajează pe actori, culmea, mai puțin pe Alex Velea, care e în bula lui și chiar poate să-și dea delirul cu rolul ăla).
Tigru, iată, primul film zoocentric văzut de mine în festival, în care tigroaicele alese în cast dau clasă tuturor (dar e de înțeles, fac asta de mai mult timp, au fost expuse la ședințe foto, au jucat în mai multe filme încă de când erau pui și - pe cât de tare mă bucură că nu a fost folosit CGI-ul - pe atât de tare îmi vine să zic că mi-au transmis mai mult decât Cătălina Moga, care avea și cea mai grea partitură ca stare).
Cu o structură compozită, Tigru vine și ne introduce în vreo 3-4 lumi cât 3-4 filme distincte, care au la bază doar o cvasi-coerență tranzitorie, deși e mult spus. Filmul m-a făcut să mă simt ca-ntr-un soi de zapping între canale, între care firul roșu e foarte subțire și destul de la prima mână, foarte previzibil, ca și cum ar fi explicat storyboardul mot à mot. Dar ontologia asta a comicului facil, de cioace, fără profunzime și substanță, cu care am intrat la început ca așteptare, a pălit, filmul captivându-mă și stimulându-mă pe tot parcursul lui (chiar aș putea să zic) inexplicabil. Sau neașteptat, ca nuanță mai bună a acestui "inexplicabil".