Apoi, avem categoria indicilor, semne care au o legătură fizică cu referentul lor. Fumul indică prezența focului, amprenta unui bocanc indică urma unui picior. În cinema, un indice frecvent este transpirația personajelor pentru a arăta concret spectatorilor temperatura ridicată, sufocantă după caz, a lumii diegetice.
Simbolul este un semn care nu mai are o legătură directă, nemediată, ci poate fi înțeles prin intermediul unei culturi. În cultura noastră, două segmente perpendiculare reprezintă jertfa Mântuitorului, speranța a miliarde de creștini în mântuire. Figura grafică nu poate fi înțeleasă decât prin narațiunea religioasă. În alte sisteme de semne, ea poate fi recodificată totalmente diferit, ca semnul "plus" din matematică, de exemplu.
Pentru că ați rezistat să citiți până aici, vă voi spune și la ce a fost utilă introducerea asta teoretică.
În La mesita del comedor / The Coffee Table / Măsuța de cafea, elementul declanșator este un accident grav, groaznic chiar, dar pe care nu-l vedem. Vom vedea însă sânge, un sânge care literalmente are glas, un sânge acuzator, înfiorător, urlător. Starea psihică a personajelor va fi alterată de prezența, de atingerea, de vederea, de mirosul și chiar de sunetul acestuia (da, printr-un truc simplist, dar eficient în contextul distorsiunii psihologice de care suferă personajele, putem auzi sângele).
Regizorul va ști să se folosească de acest indice la nivel expert, ținând în tensiune audiența mai eficient decât la vederea unor cadavre mutilate în bălți de sânge sau a altor accesorii din filmele slasher.
Din păcate, atunci când filmul încearcă să interpreteze sângele ca simbol arătând, de exemplu, un crucifix în lumină sângerie, asocierea își ratează ținta. Chiar dacă sângele este un indice în ambele situații (accidentul din film și jertfa pe cruce), în realitate, poveștile sunt ireconciliabile.
Într-o oarecare măsură, aceste digresiuni simbolice sunt urmare a educației catolice primite atât de regizorul Caye Casas, cât și de soția sa Cristina Borobia, co-scenaristă și scenografă. Căci, chiar în cuvintele regizorului care a declarat la TIFF 2023 că și-a dorit să facă un film despre o tragedie care i se poate întâmpla oricui, filmul este o tragedie fără intenții metafizice, decât, poate, cea a cruzimii absurdului aleatoriu.
Filmul excelează și în creionarea afectării psihologice a protagoniștilor. Din distribuție, Estefanía de los Santos face un rol extraordinar ca femeie autoritară până la răutate și dominantă până la distrugere. Un râs eliberator al mamei, de exemplu, este transformat în mintea tatălui într-un veritabil horcăit de hienă.
La rândul său, David Pareja susține rolul principal al unui soț îngenuncheat de toanele și disprețul soției, iar în a doua parte a filmului, a tatălui ce își contorsionează fața în durere, pentru ca apoi să încerce să își țină tot corpul în tensiune pentru o aparență pe cât de civilizată, pe atât de inutilă în fața implacabilului.
Chiar dacă spectatorul va rămâne țintuit pe parcursul întregului film, fascinat de acest sânge care acționează ca un acid asupra tuturor celor care-i știu semnificația, filmul ar fi putut fi ușor condensat într-un mediumetraj nediluat.
Tragedia este atât de simplă, atât de definitivă, încât orice îi este adăugat nu face decât să îndepărteze drama. Din păcate, au fost adăugate pasaje care, chiar dacă mențin tensiunea, nu fac să progreseze acțiunea sau explorarea psihologică a personajelor. Există, printre altele, și un subplot întreg cu o acuzație de pedofilie și o adolescentă mitomană, enervant de inutil.
Așadar, La mesita del comedor / The Coffee Table / Măsuța de cafea povestește vizual foarte bine un accident banal, casnic. Chiar dacă lungimea sa ar fi putut ușor să fie condensată, calitatea interpretărilor menține trează atenția spectatorilor pe toată durata proiecției.