Într-o istorie a cărei epicitate bate profunzimea, el croșetează câteva teme pe care se străduie (uneori cam gâfâit, ce-i drept) să le acopere: America dezamăgirilor; adevărul mai mult decât relativ, mai ales când e asumat, într-un fel, la persoana întâi; presa ca formă de constrângere și manipulare; dreptul sacrosanct al artistului de a-și "turna" propria realitate, într-un balet grațios și provocator între mit și moft. Și, desigur, dragostea hic et nunc & uber alles. Altfel spus, o salată garnisită cu toate ingredientele de succes.
Partea mai puțin fericită a problemei mi se pare a fi aceea că, în lăudabila lui tentativă de a ne prezenta spectacolul lumii, pe dl. Vîrîpaev nu-l prea ajută "meseria", deși structura conflictelor din seriale se arată a fi o muză respectată și adoptată... până la un punct. O anumită îndemânare în amestecul temelor și chiar o lăudabilă sprinteneală a intersectării liniilor de acțiune mențin trează atenția spectatorilor. Așa e, să nu plictisești reprezintă, orice ai spune, un merit - mititel, mijlociu sau chiar mare, totul "devine după facultăți". Inclusiv așezarea personajelor în țintarul ambițiilor sale demonstrative ar putea fi caracterizată drept una destul de îndemânatică. Astfel încât, toată acțiunea, împănată cu vorbărie la greu, poate ține treaz interesul celor din stal. Motive, intenții, contradicții, eforturi... inventarul e complet. Iar pentru ca mesajul optimist și musai profund să plutească, autorul instalează neașteptata și deranjanta spovedanie a eroinei sub deviza imbatabilă "In whisky veritas". Asta așa, pentru cârcotașii care se interesează de motivații, resorturi sufletești și alte fleacuri rămase din cultura aia ce se cere depășită. Modernizare, soro, te pui cu lumea bună?
Cel puțin în acest text, omul are (mai curând) vocația jurnalistului de fapt divers, care a prins un subiect gras, pe care îl aduce în dezbatere, cam ca într-o emisiune TV: o scriitoare de mare notorietate pe piața din Statele Unite este dată, brusc, jos de pe calul cel alb care galopa, chipurile, spre Nobelul pentru literatură, de un roman, poate, sincer dar cam incorect politic. Soluția "Keep Walking!" - scrii altul, mai bun, mai pe linie. Ca să dreagă busuiocul conflictului cu propriul sânge amestecat, Ula Richter vine cu altul, și mai și; dar mai ales, cu pretenții autobiografice: amestec de mamă evreică din Polonia, ba căsătorită, ba violată de un ofițer SS, totul după amintiri, toane stimulate și de alcool, dar trase în glazura de ciocolată a libertății creatorului de a-și exhiba nestingherit imaginația.
Totul, sau aproape totul se dezvăluie în interviul luat de junele polonez Krzysztof, pentru o gazetă la fel de poloneză, dar aflat în răspăr cu mentalitățile retrograde din țara sa și căutând oblăduirea valului woke / cancel culture, gata oricând să te ia în brațe, cu condiția să oferi niscai garanții ideologice (dacă nu handicapuri și origini afro-americane, măcar puțin gay, acolo, cât să te scoți). Dincolo de marjele de siguranță pe care i le stabilise cenzura impusă de fiica-manager și de brutalul agent literar al Ursulei, puștiul are inițial un inexplicabil curaj de a călca în străchinile biografice ce trebuiau evitate. De ce, de ne-ce (mofturi, senilitate, alcool?), Coana Mare îi cântă-n strună și i se dă pe mână (mâna aia cu reportofonul), spre furia neputincioasă a îngerilor săi făcători de imagine. Și, pe această bază lunecoasă, începe să scoată la iveală un maldăr de aspecte conceptuale și biografice de senzație pentru presă, dar de ținut, altfel, sub preșul personal. Deraiată și bălăbănindu-se zdravăn printre adevăruri alterate, teribilisme fantastice sau minciuni sfruntate, recitalul ei este complet... (și) deraiat. Deus ex machina este înlocuit aici, la repezeală, cu nevoia personajului de a face... pipi! Inteligentă soluție, nu? În orice caz, minim funcțională. Pe parcursul stagiului la WC, echipa de păzitori ai scriitoarei îl corupe ușor pe junele aspirant la glorie gazetărească, atfel încât ultima parte a discuției, deja trucată, se duce pe panta unor idei (destul de schematice, pe alocuri chiar trase de păr) despre filosofia iubirii. Departe de nivelul unei gândiri profunde, Vîrîpaev dă drumul unor tirade din categoria caragialiană "e scris adânc", pe care doar măiestria interpretativă a Dorinei Lazăr, împovărată la greu cu ele, le salvează, cât de cât.
Amestecul acesta de acțiune de senzație, altfel destul de coerentă dar plombată cu minime cantități de omenesc (ce răzbat, totuși, din hățișul schematismului multilateral dezvoltat) le poate aminti, celor din generația mea, de literatura răposatului Francisc Munteanu - unde faptul divers era descoperit cu acuitate, dar ale cărui mijloace de exprimare îl lăsau la stadiul de întâmplare oarecare, pe care o lăsai acolo, în sala de cinema sau chiar de teatru, fără să-ți mai bați capul cu altele... care, oricum lipseau.
De aceea, cred că revelațiile declarate ale regizorului Pricop-fan-Vîrîpaev, privind "o dezbatere despre relația dintre creator și creație, mai ales atunci când creatorul "canonic" a făcut "alegeri personale absolut condamnabile" este prețioasă și fără prea multă acoperire. Da, inventarul e destul de complet, dar... lipsesc coerența, emoția. Lipsește acea vibrație inefabilă ce separă opera de artă de confecțiile de serie, oricât ar fi acestea de populare.
De acord, spectacolul curge fără dificultăți, nu trenează decât arareori; și nici nu se poate spune că ar plictisi pe cineva. Regizorul l-a plasat în scenografia scăldată în lumină albastru-psihedelic semnată de Oana Micu. Nu cred, însă, că tonul gri-șobolan al costumelor este de natură să dinamizeze ori să reliefeze lumea respectivă, cu conflictele ei ascunse și deloc onorabile, chiar dacă tendința spre aceste deziderate este detectabilă.
Echipa actoricească se luptă, în cea mai mare parte, cu dimensiunea umană minimalistă (eu i-aș spune precară) a unor personaje confecționate fără prea mult har, dat atât cât să trimită la cele schimonosite de presă, chipurile după realitate. Cel mai mult are de furcă, cred eu, Niko Becker, condamnat să întruchipeze un personaj steril, palid, fără coloană vertebrală, un veleitar la consacrare în lumea presei de peste Ocean. Tânărul se străduiește cu destul de mult folos, fără a putea compensa, însă, cu totul, neajunsurile scriiturii dramaturgice. Păcat de eforturi... ca de altfel și de cele ale lui Alexandru Papadopol și Mihai Smarandache, condamnați la monotonia unor fantoșe - din care doar cel din urmă reușește să se mai desprindă, absolut pe cont propriu. Nicoleta Lefter caută să confere cât de câtă substanță personajului stereotip al fiicei-scorpie, ceea ce - spre cinstea ei - îi și reușește pe alocuri. Dar, e greu de făcut minuni. Cât despre bietul Gabriel Pintilei - el poartă haina albastră (pe fondul scenic al altei nuanțe din aceeași culoare, dar nu în clasicul ton sur ton), strâmtă și nu foarte justificată a unui rezoneur căruia autorul i-a pus în cârcă, să se descurce cum o ști și cum o putea, cu ceea ce el ar fi vrut să spună, dar... nu i-a ieșit.
Pus la picioarele Dorinei Lazăr, rolul Ulei Richter se desfășoară asemeni unui recital de sine stătător. Lucru cu atât mai dificil cu cât actrița a trebuit să surmonteze limitele celorlalte personaje. O face cu brio - cu ironie, acolo unde trebuie; cu furie, unde e cazul; cu nostalgie sau viclenie; cu patetism sau reverie, emoție ori sarcasm. Nuanțele sunt diverse și subtil conturate. Mai presus de ele, ca orice mare actriță după o carieră de-o viață, și doamna Lazăr are meritul, știința și farmecul de a iradia asupra partenerilor - chiar și dincolo de limitele textului - acea vrajă binefăcătoare, purtându-i în siajul ei binefăcător.
Nu e o poveste nemaivăzută; nici un mare spectacol, în care inventivitatea, emoția și rafinamentul să dea pe-afară, cum se spune. Mai curând o cursă cu obstacole dificile, pentru că nu le vezi decât atunci când ești gata să te lovești de ele.
Dar rămâne, după părerea mea, un recital pe care puține actrițe îl pot susține cu atâta măiestrie și autoritate. Cum spunea titlul unui vechi film semnat de Ermanno Olmi, "Lunga vita alla signora!"
(Foto: Volker Vornehm)