Blue Velvet își schimbă tutela. David Lynch pasează încordarea-i suprarealistă scenografei Oana Micu, devenită designerul de interior al unui apartament newyorkez. Catifeaua albastră guvernează scena cu o intimitate apăsătoare, guvernează decorul alcătuit din piese dichisite de mobilier și un prezentator omniscient. Numai privirea lui concesivă - timpuriu întâlnită, de când ne ocupăm locurile în sală - însuflețește inițial obiectul decorativ Gabriel Pintilei, specta(c)torul interviului liric ce urmează. În costumul său bleumarin devenit mantie invizibilă, confundat în potopul-scenografie, povestitorul ar putea fi la fel de bine o lustră cu abajur ce aduce la lumină adevărurile interioare ale personajelor. Sau tapetul ironic după care se eschivează filozofia-beton-fundament al piesei de teatru. Sau nelipsitul covoraș "Welcome to our home!" pe care pășesc acum viitoarele victime ale personajului-poem Ula Richter.
Nu rafinament, ci doliu poartă ele prin ținute negre, dătătoare de identitate. Omagiu in memoriam non-confundării artistului cu arta sa. Omagiu in memoriam sincerității interpersonale, constrânse de political correctness până la extincție. Lumina intră în casă printr-o fereastră rotundă, centrală, care convertește deja-inundatul apartament într-un submarin somptuos. Romanciera Ula Richter, personajul-inimă al spectacolului, în interpretarea magistrală a doamnei Dorina Lazăr, intră în scenă dinspre fereastra rotundă, centrală, care îi încadrează chipul ca un nimb îngeresc. Acatistul sfintei Ula sună cam așa: celebra scriitoare a fost nominalizată la Premiile Nobel pentru romanul despre ura unei fete față de propriul sânge. Dar cum sângele s-a nimerit a fi evreiesc, nominalizarea s-a nimerit a fi retrasă. Apoi, impresarul ei, Steve (Alexandru Papadopol), și fiica angajată ca avocată, Natalie (Nicoleta Lefter), au obligat-o să scrie "acest roman oribil și complet fals despre Polonia, cu un titlu incredibil de josnic: Victima". Pentru ca, demontându-și credințele și spălându-se de păcate pe care nici ea nu le cunoaște, să recapete șansa de a câștiga Nobelul. Deci pentru carierele lor. Deloc mondenă, acceptă - surprinzător - să-i acorde un interviu tânărului "polonez neevoluat" Krzysztof (Niko Becker), care încalcă de la bun început regula impusă de duetul PR Steve-Natalie: aduce în discuție rădăcinile scriitoarei. Ula nu vorbise niciodată despre mama ei poloneză cu origini evreiești, care a lucrat pentru naziști după ce s-a măritat cu un ofițer german. O făcuse Wikipedia în locul ei. Însă, cum are ceva de transmis lumii și cum nu o mai poate face prin artă - când cenzura deghizată în acceptare conduce "Țara Libertății" -, se spovedește la reportofonul închis al lui Krzysztof. Nu se oprește la a-și recunoaște genealogia, ci continuă cu tumultoasa viață amoroasă și probabila ucidere a ultimului iubit. Odată publicate, mărturisirile i-ar compromite pe Ula et comp. Când nimeni nu pricepe "ce vrea să spună autorul", dezastrul neînregistrat colapsează în poezie.
Nicoleta Lefter e absolută în rolul de femme fatale, o maestră a privirilor glaciale. Deși prăbușită, în final, sub greutatea de a fi pierdut controlul, Natalie nu e nici o secundă atinsă de impertinența vrută seducătoare a lui Michael, celebrul fotograf cu care atât de isteț se joacă Mihai Smarandache. El o cucerește însă pe vârstnica scriitoare, pentru care e, totuși, la cei 37 de ani ai săi, prea bătrân. Indolența cu care-și îndreaptă lentila înspre cele mai nepotrivite cadre și mestecă gumă până și la aplauzele de final se opune chipului candid al lui Niko Becker. Tânărul jurnalist pe care îl interpretează e prada năpustită asupra haitei, prinsă apoi în lațurile șantajului. Mintea sa nu e suficient de coaptă pentru a decripta aluziile Ulei, sângele său nu e suficient de occidental pentru a-i asigura cariera la care visează. Nodul din gât se vede și din loja actorilor, tinerețea lui nu promite mai mult decât mila. Krzysztof are în mâini șansa de a-și părăsi patria unde valorile lui liberale sunt egale cu resemnarea, iar orientarea lui sexuală, cu damnarea. Dar mâinile-i - și-așa tremurânde - sunt atât de transpirate, că scapă globul de cristal, iar el se sparge în mii de cioburi și neșanse. Steve ajunge și el ruină printre ele. Lui Alexandru Papadopol îi reușește un dégradé perfect de la monarhul echilibrat cu câte patru ași în fiecare mânecă la ostașul înfrânt, alinat de whiskey. Desăvârșită orchestrație actoricească. Dar axis spectaculi rămâne Dorina Lazăr.
Efervescența sincerității personajului său, erotismul încă viu și Adevărul poetizat în haos trimit la o poloneză Nora Iuga, care ar putea semna fără probleme replica "am mereu nevoie să creez o realitate mitică pentru ca voi, cititorii mei, să nu vă plictisiți.... Să nu vă plictisiți de viață". Ula vrea să despartă din conflict libertatea intrinsecă și sângele, vrea să se îndepărteze, pentru a putea iubi. Căci dragostea e detașare și privire. Dragostea e independență și, dacă o cere, solitudine. Păpușarul sub mâinile căruia toți se agită, celebritatea livrescă ajunsă la pragul de unde nu mai are nimic de pierdut, farsoarea Ula "are un plan" diabolic - să cadă în sus, către dragoste. Să cadă în sus, acolo unde arta nu e politică, nu e resemnată, nu e ipocrit limitată în numele libertății înseși. Fragmentul romanului său în versuri, nepublicat, e tocmai această cădere și apoteoticul - într-ale lacrimilor - sfârșit. Căldura vocii lui Gabriel Pintilei nu o pot reproduce, numai Neliniștea fără egal a dramaturgului-poet Ivan Vîrîpaev:
Când te văd, pentru mine nu mai ești deloc cea pe care o iubesc.
Pentru mine ești ceva ce ar fi trebuit să treacă, dar n-a trecut.
Tu pentru mine ești un vis în care sunt doar flori, miros de sare și pânză moartă.
O pânză țesută din sentimente și îndoieli și un abis fără fund.
Neliniștea e apă.
Neliniștea e apă și apa curge în jos.
Neliniștea e râu, și râul se varsă în ocean, acolo unde nu există limite.
Acolo nu mai există limite.
Acolo simt doar nevoia de a iubi.
Neliniștea e nevoia de a iubi pe cineva care nu mai e.
Cineva care nu mai e în viață.
Neliniștea e nevoia de a iubi pe cineva care curge pe lângă apă și e mereu, mereu, ceva ce nu poate fi cuprins.
Ceva ce nu poate fi cuprins.
Ceva ce nu poate fi redus la tăcere și despre care nu se poate vorbi.
Cuvintele sunt doar ce-ți spun eu despre iubire, dar nu iubire.
E doar despre ce tăcem, dar puțin probabil să fie iubire.
Nu e deloc iubire.
Tăcerea, ca și cuvintele rostite cu voce tare, puțin probabil să fie iubire.
Nu e deloc iubire.
Pentru că iubirea ești tu.
Neliniștea care se naște undeva în pieptul meu.
"Vă mulțumim pentru atenție. La revedere."
(foto: Marius Șumlea)
Teatrul Odeon
Neliniște de Ivan Vîrîpaev
Traducerea: Raluca Rădulescu
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu / Light design: Costi Baciu
Cu: Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Niko Becker, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei.