Acțiunea din textul lui Ivan Vîrîpaev se desfășoară departe de noi, la New York, iar personajele prezentate fac parte dintr-o elită, atât din punct de vedere intelectual, cât și din punct de vedere material. Cu toate acestea, temele abordate nu ne puteau fi mai apropiate. Firul narativ este unul simplu: Krzysztof Zieliński (interpretat cu o impasibilitate strategică de Niko Becker), un jurnalist polonez ce aspiră la o carieră de succes în Orașul tuturor posibilităților, se află în procesul de a o intervieva pe celebra scriitoare Ula Richter (stimabila Dorina Lazăr conturează desăvârșit un personaj plin de substraturi), care dorește să își salveze numele de acuzațiile de antisemitism ce i-au fost aduse.
Alături de cei doi se află impresarii artistei: fiica ei, Natalie Blumenstein (Nicoleta Lefter creionează cu măiestrie un personaj elegant și hotărât ce începe treptat să își arate crăpăturile din încrederea de sine, pe măsură ce pierde controlul asupra situației) și americanul Steve Raccoon (interpretat în cheie comică de inconfundabilul Alexandru Papadopol). Lor li se adaugă Michael - și atât - fotograful șăgalnic cu rol de detensionare a atmosferei din universul piesei, jucat cu dezinvoltură și nonșalanță de Mihai Smarandache, și naratorul-prezentator interpretat de Gabriel Pintilei, ale cărui intervenții comice destind atmosfera exclusiv pentru public. Această întâlnire reprezintă un punct de cotitură în viața și cariera fiecărui personaj, iar direcția în care va merge le poate determina traiectoria în viitor.
În Neliniște, totul este construit cu migală și ascunde unul sau mai multe sensuri. Inclusiv numele personajelor este ales cu o atenție deosebită la simbolistică și înțelesuri. Natalie își maschează fragilitatea specifică florilor (ger: blumen) prin fațada de piatră (germană: stein) pe care o afișează cu fiecare ocazie. Ula, cu ale sale critici la adresa ei și a tuturor celor din jur, întruchipează întocmai rolul judecătorului (ger: richter). Iar Steve simbolizează ratonul (eng. raccoon) - originar din America, dar exploatat ulterior de europeni pentru blana sa. Michael în schimb este doar Michael, singurul personaj autentic și candid, care refuză să intre în jocurile de putere ale celorlalți. Singurul care nu are un interes ascuns și se află acolo doar pentru a-și face meseria și a-și spune opinia onestă.
Spre deosebire de Exil-ul văzut în același FNT 2023, unde somptuozitatea montării dublează complexitatea piesei, funcționând, de altfel, foarte bine, Neliniște aplică fix opusul. Bobi Pricop înțelege importanța ideilor filosofice din spatele textului și nevoia publicului de a se concentra asupra lor, astfel că renunță la orice artificiu și mizează pe emoțiile atent calibrate ale actorilor. Scenografia Oanei Micu este simplă și de efect. Pereții, canapelele, masa - întreaga scenă este acoperită într-o catifea albastră, menită să releve statutul personajelor sobre, îmbrăcate în negru. Doar prezentatorul poartă și el aceleași nuanțe de albastru marin ce îl fac să se piardă în decor, să devină o entitate dematerializată și omniprezentă. Cromatica nu a fost aleasă totuși numai pentru conotațiile sale nobile, ci poate fi o referință la cer, la fenomenul de "cădere în sus", la zborul spre libertate din monologul de final al Ulei.
Ar fi de prisos să mai spun că neliniștea este un leitmotiv presărat pe tot parcursul piesei. Este sentimentul descris de ofițerii SS care au gazat copii evrei, de preoții catolici pedofili sau de Ula - de altfel desemnând chiar titlul ultimului ei roman. Chiar și atunci când nu este adresată în mod direct, neliniștea este resimțită la nivel colectiv, umple spațiul, te sufocă și devine ea în sine un personaj. Neliniștea lui Vîrîpaev nu este nici a Ulei, nici a celorlalte personaje. Este o neliniște metafizică, neliniștea lumii moderne. O lume a contrastelor, în care democrația este îmbrățișată și lăudată, dar care lasă loc cenzurii să funcționeze cu subtilitate. O lume în care political corectness-ul e literă de lege și orice derapaj involuntar este taxat și poate trece drept rasism. O lume în care un compliment este considerat hărțuire. O lume în care păcatele părinților tăi îți pot afecta parcursul profesional.
Prin această unică situație micro din firul narativ al piesei, care se desfășoară într-un singur spațiu în timp real, dramaturgul și regizorul creionează peisajul macro al societății contemporane și relevă mecanismele de apărare create de oameni pentru a-i rezista. În special, inventarea unei "realități mitice" a fiecăruia. Linia fină dintre realitate și ficțiune, dintre adevăr și fals, se estompează tot mai puternic atât pentru personajele textului, cât și pentru noi, ceilalți. Cât de mult îi manipulăm pe alții și cât de mult ne mințim, de fapt, pe noi?
(foto: Volker Vornehm)