Datând din 2018, textul (versiunea sa în engleză, Disquiet, e disponibil integral aici vyrypaev.com/excitement/) e probabil una dintre cele mai derutante / ofertante piese de teatre care se joacă în prezent pe scenele românești. În versiunea lui Bobi Pricop (mare fan Vîrîpaev, dovadă, printre altele, Iluzii de la TN Craiova în 2015, UFO la TNB în 2017, Conferința iraniană la TN Sibiu în 2021), Neliniște beneficiază de un personaj central ale cărui ambiguități respingător-ademenitoare sunt potențate de o Dorina Lazăr aflată la, probabil, cel mai important rol din ultimele decenii.
Ula Richter (Dorina Lazăr) e o venerabilă romancieră de succes, rezidentă la New York, de origine poloneză, născută în timpul războiului, la Cracovia. Natalie (Nicoleta Lefter) și Steve (Alexandru Papadopol), în calitate de fiică & avocată și, respectiv, agent literar / impresar, fac parte din familia & echipa ei. Krzysztof (Niko Becker) e un tânăr jurnalist polonez gay care, alături de fotograful new-yorkez Michael (Mihai Smarandache), a venit în living-ul somptuosului apartament al scriitoarei pentru a-i lua un interviu ce va apărea într-o revistă poloneză. Al șaselea personaj e Prezentatorul / Naratorul / Vocea din-off-la-vedere (Gabriel Pintilei). Și pentru că s-au strâns șase personaje, e bine să amintim că textul are un sub-titlu: A play about "the author" (ghilimele sunt de la Vîrîpaev).
Natalie e nervoasă și agitată, Michael e când absent, când impertinent (mereu cu ochii și gândurile pe Natalie), Steve e tensionat nevoie mare, Krzysztof pare capabil să bea o tonă de apă fără să transpire. Singur Prezentatorul / Naratorul / Vocea din-off-la-vedere (era să adaug autorul) pare stăpân pe și amuzat de situație, intervenind când și când cu voce calmă, liniștitoare, strecurând indiscreții despre biografiile personajelor sau maxime / anecdote cu aer când absurd, când grotesc despre nazism, colaboraționism, religie, credință și alte păcate. Uneori, omul lui Pintilei verbalizează, spre folosul publicului, stări de spirit evidente ale celorlalte personaje. Gest redundant, neferit de o anumită ironie a autorului fie la adresa capacității de înțelegere a spectatorului contemporan, fie la adresa stereotipurilor comportamentale ale omului modern. În adevăr, Natalie, Steve, Krzysztof și Michael întruchipează o serie de șabloane de observat pe străzile, în birourile, pe ecranele zilelor și nopților noastre. De-ar fi doar ei, zău c-ai jura că Neliniște un episod de ceva proaspăt serial Netflix / BBC One.
Doar că Neliniște înseamnă mai ales Ula & Dorina. Mitul post-modernității intens tehnologizate, starul tabloidelor & rețelelor de socializare, vedeta în jurul și numele căreia se poartă dezbaterile și pseudo-dezbaterile despre linia de demarcație dintre biografia și opera unui star, despre granița dintre fapte reale (de pildă, o biografie) și fake news (de pildă, o biografie intens și repetat ficționalizată), despre delimitarea dintre împiedicarea abuzului & discriminării și comiterea abuzului & discriminării în numele împiedicării abuzului & discriminării, despre decizia de a refuza sau de a accepta colaborarea / pactizarea cu invadatorul / ucigașul / răul, despre responsabilitatea de a măcar recunoaște răul făcut versus capacitatea de a-l disimula sub măști de vorbe frumos-găunoase, despre altele și altele.
Ula & Dorina se joacă, elegant și subtil, cu mințile celor 4 amintiți mai sus & ale noastre, apăsând cu lejeritate acele butoane care le / ne declanșează reacții efervescent-previzibile. Joaca / Piesa e cu atât mai pasionantă cu cât Vîrîpaev nu se limitează la teme social-politice, ci pătrunde în intimitatea profundă a personajului său central, despre care le / ne livrează o seamă de dezvăluiri șocante (contrazise la câteva replici distanță, desigur), menite să le / ne scoată din toate săritele. Cum naiba / dracu' să reacționăm la șuvoiul ăsta de auto-demascare / discreditare și la discursul care, spre finalul spectacolului, se rezumă la o seamă de paradoxuri, de metafore, la un desant al poeziei în plin teatru deceniu 3, secol 21, în plin decor cu fotolii, canapele și covoare de velur albastru, cu pahare de whisky, bijuterii și aparate foto scumpe, cu sacouri, cămăși & rochii sobre? Proaspăt laureată cu UNITER-ul 2023 pentru Blasted al lui Bobi Pricop de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, Oana Micu își continuă forma de senzație, bifând o nouă scenografie memorabilă, amintind, pe alocuri, pe bază de geamuri / ferestre / tavane alb-mat, de o altă colaborare cu Pricop Solaris, de văzut la Excelsior, axa Neliniște - Solaris fiind potențată de impecabil coordonatele lumini ale lui Costi Baciu.
"Voi nu vă uitați unde trebuie" le tot repetă Ula celor din jurul ei, ne tot repetă Dorina Lazăr. Pierzând adesea șirul unor conversații înecate în tone de cuvinte (big words e, până la urmă, un caz particular de big data) și preconcepții, ratăm, mai mereu, momentul, prezența. Ni se pare că ne îndrăgostim (de cărți, de spectacole, de oameni) pe bază de concepte, de idei, de valori, ignorând rolul major al celor care ne leagă cu adevărat de un ce sau un cine exterior propriei noastre persoane. Înscenând o farsă de proporții, scriitoarea lui Vîrîpaev & actrița lui Pricop demască atât fundătura spre care accelerăm (ca spre un copac de pe marginea drumului) cu toată viteza construcțiilor noastre intelectuale lipsite de orizont, cât și orbirea în fața lucrurilor care ne-au stat și ne vor sta mereu în fața ochilor și a celorlalte părți din noi tânjind la voi.
(Foto: Volker Vornehm)