Probabil că, valoric vorbind, Castelul Crăiței e sub toate titlurile amintite mai sus. La fel de probabil, Liviu Mărghidan nu-și propune să fie următorul Cristi Puiu. Cert de-a dreptul e faptul că o mare majoritate a oamenilor interesați, cât de cât, de filmul românesc visează la filme de gen, la comedii, la thrillere, la filme pentru copii, de dragoste sau de aventuri, declarându-se sătui de stilistica și tematicile abordate de Noul Val.
Castelul Crăiței poate fi așezat la intersecția dintre filmul de aventuri, cel cu / pentru copii și drama psihologică, totul pe fondul unor filmări uau-uau-uau (imagine: Mircea Valentin; camera: Mircea Valentin și Andrei Rădulescu). În rolurile principale: mama (Judith State), tatăl (Dragoș Olaru), cei doi copii (Adela și Radu Mărghidan) și Piatra Craiului. În propriul rol: alpinistul David Neacșu, spunându-și, la foc de tabără, un strop din poveștile despre Crai.
Piatra Craiului. Această Bulandra a munților României. Sau, dacă preferați, acest Lucian Pintilie. Un masiv legendar, escaladat și povestit cu egală poftă și bucurie. La Q&A-ul celei de-a doua proiecții de la TIFF, Mărghidan a povestit procesul de filmare: o zi urcare în creastă, două zile filmare, o zi coborâre la bază. Și apoi, de la capăt. În acest proces de lucru, a intrat și Judith State, însărcinată în 5 luni la momentul filmării!
Există mersul pe munte (hiking) și există cățărare. Două activități / sporturi radical diferite. Castelul Crăiței și eroii săi (inclusiv adolescenții, copiii regizorului) le bifează pe ambele. Pe oamenii imaginii i-am amintit. Ștefan Drăgușin și Alexandru Dumitru sunt responsabili pentru sunet. Chapeau!
E ceva în filmul ăsta care mă tot ține acolo, în el. E, în primul rând, o secvență absolut minunată în care tatăl pleacă în alergare rapidă spre copiii săi (instinctul părintelui care a trecut printr-o mare sperietură) și apoi se oprește brusc (rațiunea părintelui care înțelege că are doi copii deja mari, care știu să aleagă pentru ei înșiși). E, apoi, chipul lui Dragoș Olaru (faină relevație), pe care citim, când și când, ce simte omul care încearcă să țină pe proprii umeri lumea / familie la a cărei destrămare pesemne că a contribuit cândva. E, desigur, statura lui Judith State, muntele de ne/recucerit din viața personajului lui Olaru. E cutezanța Adelei și a lui Radu de a evolua cu așa naturalețe în căușul munților și în cătarea camerei. Și mai e un fel de chemare / dor pentru anii când verile toride însemnau citit Cireșarii, mers pe munți și învățat versurile de la Visul / A fost odată (nu, nu e compoziție by Mărgineanu).
Castelul Crăiței (scenariul: Liviu Mărghidan & Alexandru Popa) nu va lua premii și nu va umple cinematografe. Se va scrie puțin spre deloc și cam asta va fi. Și totuși, e un film blând, cald, limpede și dureros, care pentru o mână de oameni a povestit, prin imagini, sunete ale naturii și text, despre o altă lume. Sau, dacă vreți, despre lumea noastră văzută de undeva de foarte sus. Where eagles & memories dare!