Și urmează ziua de duminică într-o liniște nefirească. Cu oameni obosiți. Cu bilete cumpărate într-o altă stare și care rămân azi nefolosite... de prea mult...
O mână de cinefili mai merg la o mână de filme. "Hai să mergem la filmul care a câștigat...". FOMO (= fear of missing out). Nu se mai simte deschidere. Nu mai e entuziasm.
E greu de dus energia acestei zile. Și totuși eu o simt atât de necesară. Mereu îmi iau bilet la filmul de închidere. Pentru că simt că orice experiență care a fost deschisă, are atât de mare nevoie să fie completată. Să stai cu ce simți. Și cu golul caracteristic oricărui final.
Încă azi nu se simte nimic. Tot ce a fost răscolit e încă dureros mișcând înăuntrurile. Emoțiile sunt încă neclare. Gândurile neașezate. Concluziile mai au încă multă nevoie de timp până să se coacă.
Azi e ziua aia în care nu mai poți să bagi nimic înăuntru. În care încă nu te poți bucura că e gata. În care o nostalgie amestecată cu "nu vreau să se termine", te târăște poate încă la filme. Sau te face să răscolești între gânduri...
"Ce film mi-a plăcut cel mai mult?"
"Care a fost dezamăgirea ediției?"
"Cum revin eu acum la rutina zilnică?"
Încă nu e spațiu pentru "Ce a rămas cu mine?" sau "Cum sunt eu acum după?"
Este o nevoie dureroasă de a trage concluzii, dar azi spațiul e încă doar un gol...
Lumea merge prin oraș, dar nici măcar nu mai pretindem că mai e festival...
Mă tot gândesc că am scris cândva în primele zile și mi-am promis că o să mai scriu despre filmele pe care le văd. Nu am scris. A fost prea plin. Am trecut din unul în altul. Am avut chiar și o zi cu filme de la 12 la prânz până după miezul nopții în același cinematograf.
M-am lăsat să le trăiesc. Și să mă trăiască.
Prin anxietăți. Prin frici existențiale. Prin emoții de toate felurile. De la dezgust, la compasiune, de la frică, la o încredere că totul se va rezolva până la urmă. Prin spatii inconfortabile legate de valori proprii încălcate... Arta are rolul de a mă scutura. De a mă face să mă uit iar la ce am așezat în mine. Am avut filme foarte greu de văzut. Am stat cu spațiul de respingere. Am stat să mă reevaluez. Am verificat dacă îmi pot elasticiza viziunea. Sau dacă din contră, mă reașez în ce știam deja. Am avut filme în care am fost condusă blând spre a vedea ceva ce nu am avut ocazia să văd de una singură. În altele, am fost aruncată în situații brutal și fără ancore. Din unele am ieșit șifonată. Au fost și filme care nu mi-au deschis uși.
Mi-a fost bine la TIFF.
Uneori greu tare.
Dar bine.
Ies încet acum din festival și știu că unele din locurile scormonite în mine, vor mai lucra o vreme. Am filme văzute acum mulți ani prin TIFF și încă mă chestionez interior pe subiectele abordate de ele...
Așa că azi e ziua aia în care încep iar să respir.
Mai merg la câte un film. Închei în Open Air (dacă nu plouă) și de mâine o să mă uit cum se dau jos afișe și bannere. Cum se demontează structuri construite doar pentru festival. Cum dau și eu jos de pe mine lucruri care nu pot fi așezate în viața curentă. Și totuși, viața revine la cursul ei obișnuit.
Iar în mine ceva va continua să lucreze. Indiferent cum au fost filmele văzute. Indiferent dacă mi-au plăcut sau nu. Știu asta. Simt asta. Și mă las. Până la anul, când o să mă bag din nou în TIFF și o să-l las să mă amestece iar...