Într-o societate post-apocaliptică aflată într-un colaps ireversibil, Elliot și Darren, doi frați adolescenți, supraviețuiesc urgiei sociale, făcând treaba murdară pentru liderul găștii lor. Ei comercializează fluturi cu efect halucinogen și organizează petreceri sado-masochiste pentru indivizi privilegiați cu fetișuri extreme. Navigând printre relații de iubire chinuitoare și de dependență transfigurantă, cei doi recreează trauma lor originară, pe fundalul unui eveniment ce șterge de pe fața pământului reziduurile unei civilizații ce s-a dezis de umanitate.
Acesta este firul roșu al textului in-yer-face scris de Philip Ridley în 2005. Autorul, un "maestru al goticului fantastic", este un artist multidisciplinar - pictor, grafician, dramaturg, regizor de film și scenarist, poet, compozitor de versuri muzicale, prozator premiat pentru literatura de copii. Biografia lui relevă o experiență artistică abundentă, născută dintr-o sensibilitate stranie, precum și căutările febrile pentru a-și cristaliza viziunea în medii și moduri cât mai surprinzătoare, uneori controversate prin tematică sau tehnica de lucru, alteori poetice și senzoriale. Radicalismul piesei Mercury Fur a fost întâmpinat încă de la premieră de voci critice polarizate, pe de-o parte acuzându-l de o fantezie bolnavă și de o disperare reacționară, iar pe de cealaltă parte, elogiindu-l cu titluri precum "geniu" sau "vizionar".
Adevărul este că nici spectacolul nostru nu este pentru toată lumea. De aceea, am considerat de bun simț să avem pe afiș un:
"Trigger warning: violență fizică și psihologică, limbaj explicit, subiecte cu puternic impact emoțional (suicid, sexualitate, dependență, pedofilie, capitalism), atmosferă apocaliptică. Sunt utilizate efecte de fum și stroboscopice. Enter the theater with precaution!
Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani."
Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani."
În urmă cu un an de zile, răscoleam biblioteca virtuală și search bar-ul de pe Google în căutarea unor propuneri pentru spectacolul meu de disertație. Disertația... adică posibil ultima șansă de a lucra cu o parte dintre colegii mei, ultima certitudine că un proiect va fi finanțat, ultima șansă de a-mi semna "cartea de vizită" regizorală cu un spectacol care să-mi exprime (pre)sentimentele sau înțelegerea mea despre lume, așa cum este acum. Deși aveam pregătite deja câteva propuneri, undeva în jurul orei 2 dimineața, în nemulțumirea mea perpetuă, am continuat să caut până l-am descoperit pe Ridley. Coperta volumului era intrigantă, titlurile erau enigmatice și jucăușe - The Pitchfork Disney, Ghosts From a Perfect Place, Mercury Fur, Leaves of Grass, Pirahna Heights. Preambulul sunt fragmente ca de jurnal, despre copilăria autorului (ficționalizată până la un punct, dar atât de vividă!). Situații de viață brutale și comune unui cartier tip ghetto precum East End London, pe care le-a observat și le-a masticat în tăcere, până la dramatismul înțeles printr-o curiozitate infantilă. Pentru mine, fascinația față de universul lui a fost instantanee și irevocabilă.
Trebuie să mărturisesc că, undeva în profunzimile mele, am certitudinea că planeta se îndreaptă cu repeziciune spre o catastrofă care va schimba tot ce am reușit să cunosc despre lume, oameni, istorie, cultură și civilizație. Încerc să nu mă izolez în zona mea de confort mental atunci când știrile despre diverse nenorociri și nenorociți inundă canalele de socializare, un fapt, de altfel, aproape săptămânal. Mai știu că, dincolo de o frică colectivă, observ din ce în ce mai mult în ultimii ani o schimbare subtilă în matricea umană. Îmi asum riscul generalizării când spun că am devenit alienați, într-un fel sau altul, de comunitate sau percepem raporturile ei în mod greșit; chiar și atunci când suntem prezenți fizic, ceva din noi este departe, suntem mai predispuși la manifestări violente decât la soluționarea prin comunicare, așteptăm acea gratificare instantanee ca pe următorul hit al unui drog și am fi în stare să ne vulgarizăm toate principiile pentru a ne atinge scopurile.
Foto: Luca Clinciu / Delia Dobrescu
Astfel, când am (m-a?) găsit acest text, mi-am spus: "Așa arată o lume lipsită de iubire. Așa arată niște oameni care înțeleg distorsionat, psihotic chiar, iubirea. Așa poate arăta lumea noastră." Consider că Mercury Fur este un avertisment urgent și că este esențială montarea unui spectacol realmente provocator și inconfortabil pentru a răspunde presentimentului colectiv de anxietate despre finalul lumii cunoscute. Există și posibilitatea ca sfârșitul să fie "chemat" de ceva mai profund înrădăcinat în subconștientul nostru, o tendință latentă înspre auto-distrugere, nu doar efectul unui sistem socio-politic disfuncțional. Urmăresc să stârnesc în publicul tânăr conștientizarea posibilității reale a societății de a deveni la fel de violentă, nemiloasă, irațională și lipsită de repere, nu să contribui la proliferarea ei. În contextul în care viitorul devine din ce în ce mai dificil de prefigurat, ilustrarea unei alternative extrem de negative a viitorului poate resuscita idealurile utopice ale colectivității, înainte de a fi prea târziu să putem întrevedea speranța unei schimbări.
Start joc
Când eram la ediția 2022 de FITS, am rugat-o pe Lizu (Elizabeth) Wiggins, care mă întovărășise, să mă ajute cu traducerea acestui text. De-a lungul verii, s-a ocupat de el în calupuri, noi întâlnindu-ne odată la câteva săptămâni pentru a peria traducerea și a actualiza limbajul. Este prima traducere în limba română a piesei, deci și premiera în România a spectacolului Mercury Fur, chiar dacă într-un cadru universitar.
L-am "racolat" pe Cosmin Stancu drept scenograf de decor în timpul petrecerii din Gala Absolvenților UNATC 2022, iar pe Ecaterina Tudosă drept scenograf de costume. Doi artiști minunați, serioși și creativi alături de care am lucrat frumos în facultate. Ne-am dăruit reciproc multă încredere și ajutor în procesul de creație și realizare a scenografiei, care a trecut prin multe variante până și-a atins finalitatea. Mă îndoiesc că altcineva ar fi fost mai potrivit pentru acest tip de lucru sau pentru această piesă în mod specific.
Alegerea distribuției a fost instinctivă. Vizualizasem personajele, sondasem în tipologia lor și trecusem prin niște prime schițe de costum, tot ce mai trebuia era să le găsesc "spiritul". Sunt extrem de recunoscătoare pentru întâlnirea creativă cu Aurelian Culea, Tiberius Zavelea, Silviu Bucătaru, Cătălina Nițu, Ilinca Ionescu, Ciprian Loghin, Loredana Vlăduț și Luca Rădulescu. Cu o excepție, suntem cu toții la prima colaborare, și totuși mi-au oferit curajul, puterea, încrederea, curiozitatea, răbdarea și implicarea lor. Emfaza este pe curaj, pentru că a fost un proces de lucru intens, cu sondări interioare ce au rezultat într-un spectacol peste medie și asta li se datorează lor.
Cezar Lixeanu și Alexandru Agafiței îmi sunt colegi de facultate, niște oameni faini și inventivi, care au mers cu nebunia universului piesei până la capăt. Datorită lor am reușit să transform spațiul scenic (vizibil și invizibil) într-o prezență senzorială, dar și să permitem o privire fugară în interioritatea personajelor.
Milena Muranyi este o artistă vizuală, workaholică și multitasking; în acest proces, cred că ne-am regăsit reciproc și am reușit să concretizăm împreună câteva din multele idei pentru pagina de Instagram a spectacolului (https://www.instagram.com/mercury__fur/). Fac aici o mențiune specială pentru fotografa Delia Dumont, care a surprins în cadre dinamice și scurte filmulețe fragmente din vibe-ul lumii Mercury Fur.
Până la premieră & co.
Mi s-a cerut să scriu câteva rânduri despre procesul de lucru, însă nu știu cât să prezint laboratorul nostru de creație. Nu din secretism sau unicitatea metodei, cât din faptul că am lucrat "clasic" - desfacerea textului, fixarea intențiilor, discutarea scopurilor și sus la treabă. Ne-am pus întrebări, am căutat răspunsuri, au apărut noi întrebări și noi probleme cu fiecare nouă etapă de repetiții. Am repetat în decor marcat într-o mică săliță din UNATC, apoi am trecut în decorul real din Sala Atelier. Ne-am confruntat cu problemele tehnice ale sălii și cu incoerențele organizatorice ale facultății, ne-am dat cap în cap până le-am rezolvat, apoi am deschis porțile și am așteptat publicul cu un nod în gât.
Descoperirile mele sunt: bucuria de a lucra într-o echipă fidelă și dedicată, satisfacția din tăcerea adâncă a publicului înainte de a aplauda la finalul spectacolului; oboseala unei zile cu 10-12 ore de repetiții; căldura revederii cu actorii înainte de o nouă reprezentație; rețeta perfectă pentru 2L de sânge fals care să pară autentic.
Mâine?
Viitorul se prefigurează, deocamdată, astfel: ne înscriem la cât mai multe festivaluri de teatru, așteptând anunțarea invitaților, jucăm pe 5 iulie 2023 la ora 15:00 în deplasare la Festivalul Theater Networking Talents și pe 11 iulie la 20:30 în Gala Absolvenților UNATC. Apoi voi începe să-l propun teatrelor profesioniste din București, folosind caietul-program, fișa spectacolului și toate resursele carismatice și argumentative pe care le dețin. Avem o mică comunitate de spectatori pe Instagram pe care intenționăm să o tot creștem și reputația (măcar în școală) că suntem o echipă serioasă de tineri viitori profesioniști.
În ciuda tematicilor tulburătoare și a limbajului vulgar, mesajul esențial al spectacolului se leagă de supraviețuirea iubirii și de lupta împotriva inamicului (normalizarea aparentă a violenței) cu propriile sale arme (arătând că violența perpetuează o societate în care nu ne-am dori să trăim). Cum segmentul nostru țintă de public sunt adolescenții și tinerii adulți, și-ar putea găsi un loc pe scena unui teatru care găzduiește acest segment de spectacole.
Paragraful de mai sus pare că exprimă o sensibilitate ușor idealistă. Însă, după reușita de a aduce în realitate o distopie, aceste aparențe nu pot părea mai false în raport cu prezentul. Știu că nu este ușor să scoți un spectacol din mediul universitar, oricât timp, sentiment sau bani din buzunar ai fi investit în el. Viitorul, în continuare, se prefigurează deznădăjduitor pentru majoritatea absolvenților de teatru, ce-și pierd interesul și încrederea în meserie și în sistem, dacă nu din timpul studiilor, atunci în primii cinci ani de la absolvire.
Adevărul este că nu poți continua la nesfârșit repetându-ți în gând că "o să fie bine" sau "o să se rezolve cumva". Ori pui mâna, în spiritul generației in-yer-face, pentru a-ți aduce visul în realitate, ori aștepți să eclozeze în tine sentimente confuzante și nemulțumiri tenebroase, care cu siguranță te vor afunda. Până la urmă, regia este o meserie de anduranță și de auto-perfecționare constantă, ca să notez și o concluzie pentru acest studiu personal pe care l-am trăit până la capăt.