Protagoniștii sunt construiți în oglindă generațională, ca și cum cel mai tânăr nu are altceva de făcut decât să repete greșelile celui mai în vârstă, iar cel mai bătrân e musai să îl conducă pe cel tânăr pe exact aceleași căi bătătorite.
Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea de pe drum, găsesc un corp total calcinat, care va ridica totul cu susul în jos. Tânărul nu ar vrea să fie deturnat, hotărât cum e să își facă un viitor din război. Cel mai în vârstă, însă, nu își poate ierta că și-a lăsat mulți camarazi să fie mâncați de șacali în desert, așa că hotărăște să-l îngroape. Cu orice preț! Sau, în propriile lui cuvinte: "Acum dorm ca un erou" (adică prost, cu conștiința încărcată, am explicita noi). "După ce-l îngrop, voi dormi ca un om" (adică bine, reintrând în conștiința civilă a omului împăcat cu moartea neviolentă). Memoria războiului afgan se transferă și asupra culorii gălbui, ca arse de soare, a colinelor ușoare pe care le tot traversează protagoniștii.
Comedia curge pe logica "nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită". Acest preț, mai exact toate pățanii comice, tragice, triste, absurde prin care vor trece cei doi prieteni reprezintă premisa dramatică a filmului.
Tăciunele acesta, pasat ca o minge de la Ana la Caiafa, pe care nimeni nu îl recunoaște, pe care nimeni nu îl vrea, al unui om care nu se știe ce a fost (separatist sau moldovean, "cazac" sau "fascist", ortodox sau comunist, lider sau cetățean de rând, civil sau soldat) concentrează simbolic dilemele identitare într-o masă de recunoscut, din care nu mai ai ce alege. Ping-pongul peste graniță arată, încă o dată, artificialitatea conflictului post-sovietic, absurdul unei situații din care a plecat logica celor implicați.
Muzica lui Serghei Kharlamov comentează în cheie comică toate întâmplările. Chiar și atunci când tragedia devine serioasă, când regulile umane ale bunei cuviințe sunt încălcate sau când pericolul este când se poate de real, temele muzicale sunt antrenante. Acestea sunt dispuse ca un sandviș: un început cu sonorități balcanice în care comunitatea se strecoară fără griji printre vremuri și războaie, aproape de punctul culminant când devine tensionată, dar în același timp ironică la adresa panicii care îi cuprinde pe toți, pentru ca spre final să detensioneze atmosfera revenind la civilia nevinovată și fără prea multe griji de la început.
Neputințele și racilele principalelor instituții (primărie, biserică, miliție, armată) se arată la fiecare astfel de mutare. Portretul negativ al colapsului instituțiilor vertebrale ale societății este îndulcit prin contactele umane strânse caracteristice comunităților țărănești, care însă nu reușesc decât arareori să le deblocheze pe primele.
Dar, dincolo de multele aventuri, ca orice comedie bine gândită ascunde, bineînțeles, teme mai serioase. Probabil însă că acestea nu ar fi fost vandabile - până la urmă, războiul civil cu imixtiuni rusești greu poate să fie utilizat pentru distracție. Iar aici putem bănui o strângere de inimă în spectatorii care au cunoscut grozăviile acelei perioade, pentru care tonul glumeț al filmului este o transpunere neserioasă. Cucerirea independenței după colapsul Uniunii Sovietice a reprezentat o noutate atractivă doar pentru elite, căci oamenii de rând s-au simțit mai degrabă debusolați atunci când nu și-au pierdut de-a dreptul viața.
Identitatea post-sovietică se dovedește la fiecare pas mai apăsătoare decât cea moldovenească. Monumentele sunt sovietice, atât cele istoric-militare, cât și cele mai umile, care marchează intrarea în sate. Chiar dacă a fost dintotdeauna vie, limba și cultura românească s-a păstrat mai degrabă informal, folcloric și mai puțin la nivelul construcției statale și sociale moderne. Așa că învechitul, dar recentul strat cultural sovietic este mai greu de șters imediat: ca în amestecul de litere din titlu, în care literele sovietice sunt utilizate amuzant pentru a afirma independența nou dobândită sau în cântecele care laudă poporul moldovenesc alături de cel tungus și cazac, sau în vorbele care amestecă română și rusă în aceeași propoziție. Până și biserica este după portul rusesc, chiar dacă ține slujbele în limba română. Cel mai important, însă, amintirile oamenilor se împletesc între cei care au format cândva același stat, sub care au suferit aceleași înfrângeri dureroase.
Pe bună dreptate, Carbon a fost un mare succes de public în Republica Moldova. În România, filmul reprezintă un contrabalans binevenit față de alte comedii de succes apărute recent, ieftine în gânduri și grosolane în glume. Execuția tehnică și interpretarea artistică superioare ale producției moldovenești, baza solidă de istorii orale care s-au contopit în scenariu și întreaga atitudine de a face haz de necaz îl recomandă ca o prezență apreciabilă.