Un text lung despre grijă și oameni și orașe și teatru - TNT, 2023

Despre ultima săptămână în Craiova (la Festivalul Tinerilor Regizori Theater Networking Talents - 4-7 iulie 2023) aș putea scrie un roman, dar am să scriu doar un text poate prea lung despre oameni și orașe căruia vă rog să-i dați răbdare și înțelegere - le-am învățat tot aici, în inima Olteniei, și am mai învățat că toți avem nevoie de ele adesea-n viață.

În primul rând sunt o privilegiată. Am locuit în teatru, deasupra sălii mari, ascultând aplauzele de la scenă și diversele dezbateri ale vecinilor mei, băieții de la tehnic care-au montat și demontat 9 spectacole în 4 zile de TNT. Scriu textul ăsta din biroul de marketing și PR, o cameră superbă cu un perete din piatră și restul din sticlă, cu fotografii din Sonetele lui Wilson care s-au jucat în 2014 la Festivalul Shakespeare, în care găsești tot ce ți-ar putea trece vreodată prin minte, cum ar fi carnete ale membrelor de sindicat din 1975, Maria, croitoreasă, și Ana, îngrijitoare. M-am gândit mult la cuvântul ăsta după ce l-am citit luni, când am venit. Simt că în toată viteza asta a Craiovei, grija față de celălalt e prezentă undeva în spatele tuturor aparențelor. Mă simt îngrijită de cei din jur și e unul din puținele contexte în care las să mi se întâmple asta.

Când ajung în biroul ăsta primesc mereu cheie, prima dată mi le-au dat acum 5 ani și de atunci n-am mai plecat cu sufletul de aici. Vin când vreau și plec când vreau, noaptea trec prin scenă, prin sala de spectacole, de multe ori mi s-a întâmplat să mă prindă 3 dimineața sau să ajung la răsărit, când soarele se reflectă ireal de frumos în foaier. Sunt colegă cu doamna Jeni, cu Irinuță, cu Marius și cu Cratiță. Dacă aș scrie romanul ăla, despre fiecare dintre ei aș avea cel puțin un capitol. Despre Cratiță, vreo 3. Bine, ea mi-e și cea mai bună prietenă de aici și mi-a dat acces la un Univers întreg.

Doamna Jeni ne dă mereu sfaturi nouă, fetelor, ne povestește despre ce se întâmplă odată cu înaintarea în vârstă și ce a învățat în diferite contexte ale vieții și credeți-mă că a trăit multe. Doamna Jeni e preocupată mereu de tinerii care vin la teatru, le cere directorilor să facă spectacole pentru copii și adolescenți, este în legătură cu școlile și profesorii din oraș și are această super-putere de a rezolva lucruri sunând pe cineva cu care se știe de cel puțin 30 de ani să ne ajute.

Irinuță e o femeie splendidă, cu o forță și o energie pe care am pus-o pe seama vârstei la început, dar nu pare să se oprească pe măsură ce trec anii. Este PR la teatru și mereu a făcut multe altele pe lângă. Anul trecut, de exemplu, era și stewardesă. În timpul festivalului Shakespeare era în teatru până termina accesul la spectacole, pleca la aeroport, avea un zbor spre Londra, se întorcea la 6 dimineața în Craiova și a doua zi făcea rapoarte și contracte și texte și scheme de sală în birou. Irina știe toți invitații, unde le place să stea, ce spectacole le-ar plăcea și ce spectacole nu, pe cine am uitat să invităm, unde se fac cele mai bune coktailuri și la ce salon din oraș s-ar găsi liber pentru o programare din scurt.

Marius ar merita și el mai mult de un capitol în cartea mea fictivă, este omul care rezolvă chiar tot, de la printuri la mese de protocol, aprobări și parteneriate, protocoale, se asigură că avem toți apă, cafea, hârtie, dacă am mâncat ceva azi sau dacă ne supără careva. Bine, ar vrea și să ne și mărite pe toate dar aici încă negociem. Marius este și lider de sindicat și știe problemele fiecărui om și încearcă să ajute pe fiecare în parte, îi sună telefonul de sute de ori pe zi și se mișcă încontinuu. Omul ăsta cred că face peste 30.000 de pași prin teatru doar rezolvând lucruri și mulțumind pe toată lumea. Nu l-am văzut niciodată nervos, mereu are gluma usturătoare la el și ne caută în coarne non-stop, tachinându-ne.

Cratiță e un Univers. Ea face lucrurile să se întâmple. Pune lucrurile cap la cap, conectează oameni și departamente. O mână de om cu o forță cât un vulcan. Îi ceartă pe toți și ne place să râdem că tuturor le e frică de Ana, omul cu cea mai mare inimă din câte am cunoscut eu pe aici și, cum spuneam la început, sunt un om privilegiat. Are o privire care acum te îngheață, acum te îmbrățișează, spune mereu lucrurilor pe nume și n-ai cum să te superi pe ea. Pentru că de cele mai multe ori are dreptate. Și când nu are se întoarce să-și ceară scuze și să spună că s-a grăbit. Lucrurile se întâmplă cu o viteză uimitoare în Universul Cratiță. Intens și la maxim, cu hotărâre. De la Ana am învățat curajul. Anul trecut, într-o noapte când am traversat un râu pe un pod care se clătina foarte tare și pe care am mers fără nici o ezitare, urmând-o, fără să mă sprijin de altceva decât de energia ei. Am râs mult cu Ana, și-am și plâns chiar ieri în brațele ei. Iar eu nu prea plâng. Și mai puțin în brațele altcuiva.

Prin biroul în care îmi petrec zilele festivalurilor trec și se opresc zilnic cam toți angajații din zona tehnică și administrativă a teatrului, uneori și cei de la birouri cărora nu le e chiar "în drum" dar se opresc de drag la o poveste. Oamenilor le place mult să povestească la Craiova. Unii ar zice să bârfească. Dar nu e bârfă, e ceva mai mult și mai profund. Vorbesc răspicat, cu hotărâre, cu un omor ironic și asumat, cu o concluzie de final, ca o învățătură din aia pe care un bătrân o rostește cu naturalețea anilor care n-au trecut degeaba pe lângă el. De obicei, despre cum e omul sau situația. Nu durează mult discuțiile astea, dar sunt mereu foarte intense. Așa am ajuns și să-I îndrăgesc pe fiecare-n parte, doar ascultându-le poveștile.

Pe lângă ei aici ajung și majoritatea invitaților - cu o problemă de rezolvat, cu nevoia de a primi o informație sau doar așa, ca să ne vadă.

În astea patru zile de TNT 2023 (Theater Networking Talents), că despre asta aș fi vrut să fie textul meu, au trecut peste 200 de oameni. Energia e diferită la TNT, pentru că majoritate invitaților sunt foarte tineri, au până în 25 de ani, abia pornesc la un drum în lumea asta a teatrului care nu e deloc ușoară sau primitoare. Au forță, entuziasm, sunt determinați și o lume întreagă în față. Pe care, dacă nu există, o vor crea ei. Sunt preocupați de probleme grele, se exprimă fără barierele pe care noi ni le impuneam și pare că lumea lor va fi mai bună, nu are cum altfel să fie cu așa oameni.

Am vorbit mult zilele astea despre cum simțim diferențele de vârstă și generații, din ce în ce mai multe la interval tot mai mici de vârste, despre cum gândesc directorii de teatre de stat și respectiv tinerii regizori, de exemplu.

Craiova e o excepție, una bună, în care cei doi directori ai teatrului, Alex Boureanu și Vlad Drăgulescu, sunt tineri și deschiși și adună în echipă oameni ca cei despre care am vorbit mai sus și cei despre care nu am apucat, dar despre care sper să mai am ocazia să povestesc. Și nu e întâmplător că TNT se întâmplă aici, sub umbrela lor și a celor de la Universitatea din Craiova (instituția academică, nu echipa de fotbal - asta ca să nu las loc de glume pe care le-am mai auzit prin Capitală) și cu libertatea pe care au oferit-o atunci când i-au propus lui Bobi Pricop să organizeze acest festival și să adune într-un singur loc "lupii tineri" - regizori, dramaturgi, actori, scenografi, videografi, lighting designeri, fotografi, oameni din mediul academic sau din domenii conexe, interesați de viitorul teatrului. Dar nu peste tot e la fel. Și la TNT s-a vorbit și despre asta: pe scene, în spectacole, în afara lor, la o țigară sau într-o conferință. Și cred că asta e sănătos.

Și peste toate acestea a plutit Vîrîpaev, cu tot ce ne-a învățat despre spiritualitate și iubire de oameni și lumi de descoperit și teatru și rolul lui în viețile noastre, și puterea cuvântului cu toate interpretările pe care le i le putem crea.

Și pentru că povesteam la început că discuțiile aici nu sunt fără învățături sau concluzii, am vorbit mult despre cum noi, ăștia mai trecuți prin experiențe, trebuie să ne facem utili, să-i ajutăm pe cei mai mici să treacă prin situații prin care noi am trecut deja, să-i învățăm ce știm dar și să învățăm de la ei, care gândesc și acționează altfel, crescuți într-o eră a vitezei tot mai accelerate, dar și într-un timp în care ai voie să fii liber. Să dăruim și să-nvățăm să primim. Cam cum face doamna Jeni cu noi în birou în fiecare zi.

Am vorbit multe în zilele astea deși n-am apucat nici un sfert din cât mi-am propus, am vorbit de exemplu despre locuri în care e chin și greu și unde nu e decât traumă, locuri unde e plictis și liniște și aia e iubire. Am vorbit despre cum alții ne văd mai frumoși decât ne vedem noi, despre cum ne-ar fi mai bine dacă ne-am accepta fără să încercăm să ne schimbăm unii pe alții, despre bucuria de a fi, tradusă aici în replica "ce-ți mai place și ție viața", despre cum oamenii devin răi dacă nu sunt iubiți. Și despre multe altele care nu-și au locul aici dar despre care sper ca într-o zi să pot să scriu.

Prin Cratiță (am zis că-mi trebuie mai multe capitole pentru ea, nu?) am cunoscut și scena artistică independentă din oraș, oamenii care fac muzică, film sau teatru, care citesc enorm, care dezbat ore în șir idei și gânduri și emoții. Ieri, de exemplu, ne-am rupt o jumătate de oră din treaba de festival să mergem la Urban Poetry, un recital de muzică și poezie cu Tobitză și Radu Tudor. Nu-mi venea a crede că în tot haosul pe care l-am trăit în zilele astea, stau pe un scaun și ascult versurile Alexandrei Cheroiu într-un parc dintr-un cartier din Craiova.

Pe oamenii ăștia nu i-am întâlnit nici în bibliotecă, nici la teatru, ci de cele mai multe ori la Biergarten, la Silent Garden sau la Fado, în nenumăratele nopți când am dansat până la epuizare și am prins răsărituri în mijlocul unor dezbateri înflăcărate.

Dincolo de festival, Craiova a fost cu mine îngrijitoare, și nu în sensul din carnetul de membru de sindicat. La Bier ne-a întâmpinat un băiat pe care îl vedeam pentru prima oară, Andrei, care ne-a dat să bem Tuby, niște shoturi cu ghimbir, la Silent mama Iuliei făcuse plăcinte, la Fado Nadine mi-a făcut băuturile cu grija de a nu fi mahmură și apă la temperatura de afară ca să am voce și a doua zi, la Cătă, la mici, la piață, ne-au adus cartofii la masă și ne-au lăsat la baia din spate să ne spălăm pe mâini, la Artizan cocktailuri din partea casei, și aș putea continua la nesfârșit.

Mereu am crezut că grija e ceva apăsător, a purta de grijă cuiva ca o pedeapsă, nu-mi purta mie grija că mă descurc, nici a accepta-o nu-i ușor, e o povară.

"Nu mai poate de grija mea", deja e o luptă, mamaia mea mai înjura uneori cu "tu-ți grijania mătii" și n-am știut niciodată ce înseamnă grijanie, dar sigur nu era de bine.

"Teamă sau neliniște pricinuită de o eventuală primejdie sau întâmplare neplăcută", așa scrie în DEX, am vorbit în zilele astea și despre neliniște și despre teamă, dar grija pe care am cunoscut-o aici nu-i despre asta.

E îngrijire, a avea grijă de cel de lângă tine, despre iubire de oameni și viață și nu e despre frică, e despre curaj, trebuie să ai curaj să porți de grijă, trebuie să nu-ți fie teamă să te lași îngrijit.