Aceste mult prea triste și prea urâte fapte - Cazul inginerului Ursu

Dacă puterea post-comunistă de la București s-a străduit nu să descopere, ci să îngroape adevărul, acest film semnat de Andrei Ursu, Liviu Tofan și Șerban Georgescu se străduiește și reușește să-l scoată la iveală, să-l explice și să ne convingă asupra caracterului multilateral monstruos dezvoltat a ceea ce s-a numit "Afacerea Gheorghe Ursu".

Concentrat, lucrurile au stat așa: în 4 iulie 1977, la fix 4 luni de la devastatorul seism care zguduise o bună parte din teritoriul României, punând la pământ sute de clădiri, care au îngropat sub ele în jurul a 1.000 de victime, Imbecilul General al țării convoacă la al său Comitet Central o ședință strict secretă, cu specialiștii din construcții. Deși, oficial, propaganda Gângăvitului la glas și la minte o ținea, ca gaia-mațul, cu grija bla-bla-istă față de remedierea urmărilor pe care le-a avut cutremurul asupra altor sute de imobile din București, specialiștilor li se ordonă, cu inconștiență și brutalitate, să termine cu ceea ce Geni(t)alul stăpân al României numea "prostii". Să "lase oamenii în pace" (să moară liniștiți, la locurile lor, în caz de recidivă telurică), să-și vadă de treburile și aplauzele lor. Concret: vopselele anti-seismice să acopere avariile detectate în clădiri, totul să arate, din nou, frumos de dat la televizor - prilej după prilej de alte mulțumiri și osanale. Adică ceea ce se numește, în orice limbaj, crimă cu premeditare și nepăsare. Prezent la prelucrarea în care celor ce nu se potoleau le era deschis amenințată libertatea, inginerul constructor Gheorghe Ursu se îngrozește. Și, pentru a-și repara rușinea lașității de moment (recunoscută ca atare) de a nu fi intervenit pe loc, cu argumentele specialistului onest și priceput, adresează postului de radio Europa Liberă o scrisoare pe această temă, ce va fi difuzată ulterior.

După aproape șapte ani de la acest moment, o turnătoare ordinară de la institutul unde lucra inginerul Ursu îi scotocește prin sertare și descoperă niște pagini din jurnalul său personal, pe care acesta avusese neinspirația să le lase în sertarul biroului. Puse la dispoziția grijuliei Securități, paginile respective declanșează o percheziție domiciliară. Ocazie cu care află ne-oamenii lui Vodă cum ajunsese documentul avertizor în străinătate, la vremea respectivă. Din acel moment, începe calvarul, încheiat cu asasinarea inginerului "Babu" Ursu: ancheta temeinică, arestarea, umilirea, schingiuirea și uciderea în bătaie a celui care avusese curajul să nu spună altceva decât adevărul.

Toate eforturile domnului Andrei Ursu - fiul victimei - pentru scoaterea la lumină a cazului, stabilirea vinovaților, aducerea în fața justiției și pedepsirea lor constituie materialul dureros până la revoltător, grotesc și absurd pe care această altfel de Reconstituirea îl evidențiază, de 33 de ani încoace.

Construit metodic și riguros, filmul rânduiește minuțios și conexează firele epice, morale și politice ale acestei istorii cu veritabil iz kafkian. Demonstrația este tăioasă, precisă, revelatorie. Urmărindu-i tenebroasele meandre, devine limpede pentru orice om normal la cap și de minimă bunăcredință că, nici până în ziua de azi, nu se vrea aflarea adevărului, stabilirea și tragerea la răspundere a ucigașilor. Cu tupeu și nesimțire, cu ipocrizie slinoasă și cinism brutal, toți cei implicați în anchetă ridică din umeri, mint, se dezvinovățesc, arătând cu degetul în altă parte.

Istorisirea dlui Andrei Ursu este fluentă, sinceră, chiar fermecătoare pe alocuri. Deloc patetic, dar nici resemnat în fața zidului de impostură și minciună ridicat de personajele-marionete, plasate strategic pe toate palierele instituționale ale puterii, de la parchete și eternele servicii secrete până la nivelul (in)dependentei Justiții. Aia care măsluiește cu aceeași nesimțită îndrăzneală acte și depoziții; fără jenă sau alte "ifose" când se știe ferită de consecințe, căci... vorba revoluționarului con Leonida "Cine să stea să facă, domnule, revoluție, dacă sunt ai noștri la putere?! (...) Nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliția în persoană?".

Ca spectacol cinematografic, cele aproape 100 de minute de film sunt impecabil susținute vizual. Rigoarea construcției epice și a comentariului poartă amprenta de neconfundat a jurnalistului Liviu Tofan (da, cel care a lucrat la Europa Liberă), persoanele intervievate relevând cu o dureroasă claritate mizerabilismul instituțional și (chipurile) uman, care se luptă să-i scape pe autorii direcți și pe nesăbuita lor instituție de orice răspundere penală.

Regizorul Șerban Georgescu aduce aceeași inventivitate expresivă pe care i-o remarcasem în Jurnalul familiei -escu. Selectarea imaginilor din arhivele anilor '70 și contrapunctarea lor printr-un montaj inteligent, adesea sarcastic sau numai batjocoritor, conferă filmului nu doar ritm, ci conduce la îmbogățirea semnificațiilor. Un exemplu grăitor, în acest sens, este prezentarea dezastrelor imobiliare produse la cutremur, prefațate de melodia ușurică și tâmpă, odă a blocurilor noi. Ca și asocierea bâlciului nesimțit al vizitelor ceaușiste la locurile calamitate cu "roadele" materialelor encomiastice scorni(ci)te întru însoțire și osanalizare de propaganda popesc-dumnezeiască: "Să vezi primul om al țării / Când s-a-ntors din largul zării / Pe orfani i-a înfiat / Pe bătrâni i-a-mbărbătat / Le-a dat case, bani, de toate./ Ai trecut prin grea-ncercare, țărișoara mea / Și-ai ieșit biruitoare". Sau, pe stil nou, inserarea imaginilor cu căutătura crunt-amenințătoare a unuia ca Adrian Năstase, la spatele lui Virgil Măgureanu (păcat că nu se vede și îngerul său îndrumător, Ristea Priboi, cel auto-denunțat sfidător sub formula "Eu nu am fost colaborator. Eu am fost chiar Securitatea în persoană, domnilor!"), ori aceea dement-furibundă a lui Gelu Voican Voiculescu în incinta Parlamentului, când Gabriel Andreescu denunța, de la tribună, cabala tăcerii impusă de cadrele care continuau să hotărască totul.

Da, toate apar îngrozitor de limpezi, după ce vezi acest film. Doar că... din nenorocire, Justiția nu se duce la cinematograf.