Atenție, cade tencuiala! - Cazul inginerului Ursu

Documentarul, realizat de Liviu Tofan, fost redactor-șef la Europa Liberă, împreună cu Șerban Georgescu, rememorează o parte din istoria recentă a României prin prisma lui Andrei Ursu, fiul inginerului Gheorghe Ursu, ce a pornit după 1990 o cruciadă, în care luptă încă și astăzi, pentru elucidarea morții tatălui său în 1985.

Povestea pleacă de la atitudinea criminală a regimului ceaușist de a bloca lucrările de consolidare ale clădirilor afectate după cutremurul din 1977. Gheorghe Ursu era, la acea vreme, unul dintre tehnicienii implicați direct în acest efort crucial de întărire a construcțiilor, iar conștiința sa profesională a fost masiv afectată de decizia lui Nicolae Ceaușescu de a sista inspecțiile necesare identificării amenințărilor structurale ale construcțiilor din București și din țară, cele care ar fi putut duce la multe alte pierderi de vieți omenești în cazul unui alt cutremur și nu numai.

Probabil că mai mulți ingineri au reacționat la fel în sinea lor sau în grup restrâns, însă doar Gheorghe Ursu a semnalat problema jurnaliștilor români de la Europa Liberă. Deloc surprinzător, regimul dictatorial l-a încarcerat pentru "atitudine dușmănoasă". În arest, a murit din cauze violente.

O versiune ficționalizată inspirată din acest caz este Arest (2019, r. Andrei Cohn), un film care nu-și asumă însă direct filiația. Acolo, un infractor de drept comun (Iulian Postelnicu) este racolat de organele comuniste pentru ca, în schimbul eliberării, să-și bată și terorizeze colegul de celulă, un intelectual greoi (Alexandru Papadopol) arestat pe motive politice. În cele din urmă, neașteptat, deși nu neapărat surprinzător, îl ucide.

Revenind, cea mai consistentă parte a luptei lui Andrei Ursu pentru identificarea și condamnarea vinovaților acestei tragedii s-a desfășurat după 1989. Imaginile de arhivă, alături de fragmente din mărturiile celor implicați în proces, prezintă o adevărată arheologie a istoriei justiției românești, stratificată în funcție de codurile penale și practica judiciară valabile doar la un moment dat, dar care apoi s-au succedat modificând de fiecare dată termenii procesului.

Fiecare termen, fiecare pledoarie avocațială, fiecare declarație sau reconsiderare a probelor la dosar, reprezintă nu doar un puzzle al adevărului juridic, dar și o mărturie a unei societăți în accelerată schimbare care, fără să reușească prea mult, încearcă să-și găsească o conștiință de sine, un contract social intern stabil în tot acest vârtej social care să se manifeste printr-o justiție eficientă. Căci, din perspectivă juridică, cazul este încadrat și reîncadrat penal de diferitele organe de anchetă și de nenumărate instanțe care l-au avut pe rol, nu atât în funcție de probe noi, cât mai ales după schimbări de coduri penale, jaloane normative ale unei societăți în rapidă dezvoltare a conștiinței statului de drept.

Dintr-o perspectivă justițiară, subiectiv-asumată a acuzării, lupta trebuie dusă până la capăt tocmai pentru a arăta că victimele regimului comunist au avut nume și prenume, iar pe de altă parte, și regimul a acționat tot prin persoane concrete, cu nume și prenume. Dintr-o perspectivă pseudo-freudiană, această amnezie pare o reacție de protejare a corpului social față de episodul neclar de la sfârșitul anului 1989 pe care l-ar dori uitat, șters, inexistent, în pofida etalării oficiale.

Deseori ne simțim ca într-un dolly zoom shot, în care camera se apropie sau se deplasează față de subiectul ce rămâne perfect încadrat, în perfectă sincronizare cu schimbarea distanței focale a zoom-ului, ceea ce are drept efect modificarea amețitoare a profunzimii de câmp a decorului. Procedeul a fost inaugurat de Hitchcock în Vertigo, cu o scară în spirală, surprinzând astfel cinematografic vertijul protagonistului care suferea de rău de înălțime.

Însă, dincolo de îndelungile meandre juridice, cel puțin la fel de grav este faptul că avertismentele inginerului constructor din perioada comunistă față de pericolul construcțiilor neconsolidate din București rămân vii și actuale. Mii de anunțuri "Atenție, cade tencuiala!" rămân imprimate ca o sabie a lui Damocles deasupra trecătorilor, amintindu-le de cât de vulnerabili ar putea fi orașul în cazul unui alt cutremur.