Există, în orașul Nikšić, din Muntenegru, o statuie a partizanului iugoslav Ljubo Ćupić[i], considerat un Che Guevara al Iugoslaviei. Statuia reproduce, în bronz, postura eroului rezistenței antinaziste, așa cum a fost imortalizat în glorioasa fotografie realizată în chiar ziua morții lui, cu câteva minute înainte de a fi împușcat de confrații naționali, din tabăra ideologică și militară adversă, cea a cetnicilor. Era anul 1942, iar luptătorul avea 28 de ani. Se întorsese din Argentina nativă, pentru a participa la rezistența armată împotriva invadatorilor țării sale. Cu mâinile încătușate, probabil legate cu lanț de alți tovarăși de moarte, conștient de ceea ce urmează, eroul zâmbește cuceritor ca un star de cinema pe covorul roșu, înainte de decernarea Oscarului. Înfățișarea sa chiar este a unui mare star, dincolo de paltonul de gherilă, barba hirsută și șapca de muncitor, culcată șăgalnic pe sprânceana ridicată șugubăț. Este o fotografie care înfățișează Eroul în toată tinerețea, eleganța și splendoarea lui fizică, întrezărită în delicatețea mâinilor din care parcă tocmai a căzut mucul unei ultime țigări. Postura mâinilor transmite nonșalanța față de banalitatea morții. Nu cred că se poate spune ceva mai mult despre condiția sublimă și aleasă, de Erou, în viața pe care toți cei născuți pe acest pământ o străbat, în trecerea lor către veșnicie.
Aceeași condiție este, cu siguranță, și cea a eroului Gheorghe Ursu, care și-a pierdut viața făcându-și meseria de inginer constructor în România dictaturii lui Ceaușescu, implicându-se cu responsabilitate fanatică și intransigență sinucigașă în consolidarea clădirilor afectate de cutremurul din 1977, împotriva voinței dictatorului și a ordinelor acestuia, de închidere cât mai grabnică a șantierelor de consolidare. Aceasta este povestea eroului, lipsită de aura efectelor speciale. Este meritul fiului de a o scoate din anonimatul la care o condamnaseră sistemul politic represiv, lipsa de recunoștință și de interes a semenilor, precum și pura ei banalitate birocratică. Povestea, izvorâtă din jurnale și îngropată în prea multe hârtii (pentru care publicul antenizat nu are răbdare), a devenit obsesia de o viață a fiului, intrat în confruntarea cu sistemul politico-judiciar postdecembrist. De aici, din cazul inginerului Ursu, se desprinde cazul fiului Andrei, care este, din nefericire, cazul justiției române.
Orice jurist român care vede documentarul Cazul inginerului Ursu simte nevoia ca, la final, să meargă să își depună diploma de absolvire la secretariatul propriei facultăți. Este o înfrângere să fii jurist într-un stat precum cel român, ba chiar mai mult: este o insultă, o desconsiderare a eforturilor de tinerețe ale atâtor generații de tineri care au învățat ceva în școli, pentru a fi trimiși să facă cu totul altceva: să împingă pietroiul sisific al nimicului. Așa spune, extrem de scurt și de inspirat, avocata părții: instanța română este un adversar în plus al părții, este arbitrul care faultează. În România, judecătorii pun în mișcare un mecanism al nimicului. Nimic nou în Europa Centrală și de Est, a putut-o constata și Kafka, cu mult timp înainte, dar nu te poți întreba, ca român, de ce în Argentina s-a putut contrariul, în 1985, cu o singură și unică voință comună: Nunca más! (vezi Argentina, 1985, film nominalizat la Oscar, în 2023). În documentarul regizorului Șerban Georgescu, justiția română este doar mecanismul pus în mișcare pentru a susține existența materială a celor implicați în gestica ei. Este un mecanism care hrănește, adeseori cu vorbe goale și exces de panglici, precum cele ale fostului ministru al justiției, incapabil să își termine fraza gogonată și împleticită, de vaiet la adresa "situațiunii".
Aspectele și evidențele realității ascund poezia tainei tatălui întors, în vis, redată de fiu în cuvinte mișcătoare: Tata revine dintr-o călătorie lungă. A trecut prin ceva îngrozitor, pe care eu nici nu am voie și nici nu trebuie să-mi reprezint. Și m-apucă o fericire, așa, o frenezie, că vreau să-l iau în brațe și să-l strâng și să-I spun te iubesc, te iubesc, doar atâta, și nu pot. Eu singur îmi dau seama că n-am voie să fac chestia asta și că trebuie să mă rețin din cauză că, dacă el și dă seama că e ceva în neregulă, ar dispărea. Nu s-ar mai fi întors. Totuși e aici, adică acea surpriză este monumentală. De data asta e aici, chiar s-a întors.
Nu s-a schimbat nimic în justiția română postdecembristă, așa cum o arată imaginea sălilor și a spațiilor sordide, aceleași acum, ca și atunci. Nu avem motive să credem că se va schimba, așa cum constata și Ana Blandiana, în spatele căreia își ascundea discursul aprobator fostul ministru al justiției (deși rolul său ar fi fost să o contrazică sau măcar să aibă această intenție). Dacă ar fi fost clădire, Justiția Română ar arăta ca blocul Patria, azi, rămas neconsolidat după blocarea acțiunii de consolidare a Inginerului Ursu. Din păcate, nu e nici măcar atât, ci doar un pietroi învârtit de Sisif în sus, către un vârf de bani și privilegii. Cât despre societatea care, în ansamblul ei, nu își capătă reflexele de a ieși din coșmarul neputinței și cel al justiției captive, complice a represaliilor fizice și morale, nu se poate spune altceva decât că are construcțiile și clădirile pe care și le merită, inclusiv pe acelea cu bulină roșie, care îi pot cădea în cap oricând - și, la cât sunt de ponosite, chiar fără un nou cutremur.
