Ca să nu o mai lungesc: la ora 21:22, casa în care eram a început să se miște, din ce în ce mai tare, ceea ce ne-a făcut să fugim, unul câte unul, pe o scară îngustă din lemn (în gând mulțumeam zidurilor din cărămidă și lemnului care țineau acoperișul!), auzind ca prin vis o voce. Era vocea mamei prietenului meu de atunci, care striga: "E cutremur!". Noi crezusem că au intrat rușii cu tancurile lor care ar fi zguduit pământul.
Ceea ce am văzut pe drumul către centrul orașului, pe străzile, bulevardele pe care le-am străbătut, au fost imagini de coșmar. Am făcut acest drum pe întuneric, la lumina farurilor mașinii, și totuși rănile atacului mortal ale cutremurului se vedeau și ne îngrozeau gândurile, căci prevesteau pierderi omenești.
...
Acest intro este necesar ca să pot explica legătura mea de suflet cu ceea ce povestește în filmul Cazul inginerului Ursu Andrei Ursu despre tatăl său Gheorghe Ursu, ucis de oamenii securității în anul 1985.
Pentru generațiile de acum ceea ce au trăit cei de atunci, care nu au acceptat toate imbecilitățile criminale ale lui Nicolae Ceaușescu și găștii lui de "slugi ascultătoare", dar mulți dintre noi am tăcut, ar putea părea de necrezut. Din nefericire, martorii deciziilor criminale ale dictatorului sunt clădirile rămase într-o stare aproape de colaps, scorojite, adevărate ruine.
Ca să nu fie numai părerea mea, am luat la întâmplare un articol despre acel cutremur, scris de Liviu Ioan Stoiciu, pe 4 martie 2012: "Spaima de cutremur devastator are acest exemplu, al cutremurului din 4 martie 1977 (au murit peste 1.500 de români; între ei și scriitori: Alexandru Ivasiuc și Mihai Gafița, A.E. Baconsky, tatăl lui Teodor Baconschi, Mihail Petroveanu, Savin Bratu, Daniela Caurea, Veronica Porumbacu sau Constantin Baciu)."[i]
Filmul Cazul inginerului Ursu, povestit cu o voce agreabilă, cuceritoare, de către Andrei Ursu, fiul inginerului Gheorghe Ursu, este un documentar, mai bine zis o culegere de documente care se referă la cataclismul teluric și al vieții noastre, a românilor, început în seara lui patru martie o mie nouă sute șaptezeci și șapte, care a continuat până în o mie nouă sute optzeci și nouă și, din păcate, încă își mai mișcă coada distrugătoare.
Cazul inginerului Ursu este un film curajos, curajos pentru că luptă cu nemernicia, neștiința și uitarea, și spune tuturor, (nu) numai celor care vor să asculte, Adevărul, Adevărul despre un dictator analfabet, crud și viclean, despre noi, poporul român, cu al nostru "Așa a vrut Cel de Sus" și "Doamne Ajută!", de multe ori neputincioși în fața Adevărului.
Aproape de începutul filmului, imaginile devastatoare ale seismului au ca fundal muzical o melodie înfiorătoare prin versurile sale: "Sunteți primul om al țării, Și s-a-ntors din largul zăăării, Prin spitale și ruine, Ooof ce jale grea. Unde durerea s-aline. Pe orfani i-a înfiat, Pe bătrâni i-a-mbărbătat, La familii sinistrate, Of ce jale grea, Le-a dat case, bani, de toate" și tot așa.
La scurt timp după cataclismul din martie 1977, lui Nicolae Ceaușescu i-a trecut "jalea grea", s-a plictisit, chiar s-a enervat și a stopat brutal consolidările caselor zdruncinate la limita colapsului, și a născut marea idee a "noului centru" al Bucureștiului, demolând cartiere istorice ale orașului, evacuând într-o grabă nemiloasă sute de familii, golind case cu puternică și valoroasă amprentă istoric-arhitecturală, pline de semne ale unei culturi ce se pregătea să înflorească (mă refer la gândurile frumoase, la planurile intelectualității noastre de până în 1947, anul gonirii Regelui Mihai de către comuniștii ghidați de așa-zișii consilieri ai armatei și statului sovietic), aducând acele familii în pragul disperării neputincioase. Imaginile golirii unei suprafețe imense (cineva[ii] afirma că este similară cu suprafața Veneției, Italia, Europa, cca 410 kilometri pătrați) sunt apăsătoare.
În acei ani '80, ani negri, cu un cer apăsător indiferent cât de senin ar fi fost meteorologic, s-a născut în mintea monstruoasă a aceluiași Nicolae Ceaușescu ideea construirii Casei Poporului (a Republicii) și a "mărețului" Bulevard al Socialismului, consfințitind pentru totdeauna că Bucureștiul va fi străbătut de această axă... Această idee mai fusese "fluturată", dar atunci s-a pus în operă.
Filmul lui Liviu Tofan și al cineastului Șerban Georgescu ne pune în fața unei oglinzi în care ne putem vedea și ridurile frunții, și auzi sunetul surd al nepăsării. În multe cazuri, vedem în fundalul din spatele nostru chipurile monștrilor, unii vii, alții morți, dar nu destul de morți ca să ne ajute să uităm. Cred că de fapt nu vrem și nu trebuie să uităm!
Inginerul Gheorghe Ursu a plecat îngândurat, dar decis de la ședința din 4 iulie 1977, ședință convocată de Ceaușescu cu specialiștii în construcții, la care aceștia au fost certați și în cadrul căreia s-a interzis, s-a stopat continuarea lucrărilor de consolidare, sub amenințarea arestării celor ce nu se vor supune. Ceea ce a urmat a fost tăcere și supunere.
În ciuda acestor amenințări, Gheorghe Ursu, inginerul desemnat să se ocupe de proiectele de consolidare ale blocului ARO (ulterior numit Patria) și blocului de vis-à-vis de sinagoga Yeshua Tova, de la colțul Străzii Piața Amzei cu Strada Tache Ionescu, și-a continuat proiectul, așa cum știa că este bine. În plus, s-a hotărât să scrie o scrisoare la Radio Europa Liberă, pe care un an mai târziu, ajungând la Paris, o va da direct lui Virgil Ierunca și Monicăi Lovinescu. Scrisoarea va fi citită la Radio Europa Liberă un an mai târziu, în 1979, pe 4 martie.
Mi-a rămas în minte mărturisirea existențială a inginerului Gheorghe Ursu: "Eu am avut o existență exact ca doctorul din Ciuma lui Camus. Eram în mijlocul dezastrului și spuneam că trebuie să fac, 24 de ore pe zi din 24, tot ce pot ca să limitez dezastrul." Și a făcut tot ce era omenește posibil!
Apoi, pe 24 ianuarie 1985, Croitoru Pârguța, desenatoare la ISLGC și colegă cu inginerul Gheorghe Ursu, îl denunță pe acesta că are un caiet cu notițe denigratoare la adresa regimului comunist.
Se declanșează un lung șir de anchete la care este supus Gheorghe Ursu, cu amenințări care de care mai groaznice, ca să-și denunțe prietenii, una dintre amenințări fiind că familia sa va avea de suferit. Acesta nu a cedat și, drept urmare, după o pauză de anchete, când părea că totul s-a terminat, Gheorghe Ursu este arestat în septembrie 1985.
A fost bătut crunt de anchetatorii săi: maiorul de securitate Marin Pîrvulescu și colonelul Vasile Hodiș[iii]. Va fi declarat mort în 17 noiembrie 1985 din "motive medicale". Ceea ce declară în film Andrei Ursu contrazice categoric motivația securității.
Ceea ce a urmat după anul 1989 a fost un lung șir de procese, cu falsificările de rigoare din partea instituțiilor statului român, având ca scop unic ascunderea adevărului și a celor direct răspunzători de moartea inginerului Gheorghe Ursu.
Filmul povestește în detaliu calvarul proceselor care urmau să aducă la lumină adevărul în cazul morții lui Gheorghe Ursu. Dar e bine să nu ne facem că nu știm că securitatea nu a dispărut, ci și-a luat alt chip. Și să sperăm că vom trăi ceea ce s-a întâmplat în cazul criminalilor naziști, când cei care au fost prinși au fost condamnați, indiferent de vârsta pe care o aveau.
Deci: "Pronunțarea definitivă în dosarul morții lui Gheorghe Ursu are loc pe 27 iulie 2023"[iv]
(Luni, 24 iulie 2023, București)
[iii] Verdictul final în cazul disidentului Gheorghe Ursu, mort în urma bătăilor din arestul Securității, amânat pentru 27 iulie. Unul dintre cei acuzați a lucrat la SRI până la începutul anilor 2000 - libertatea.ro/ziua-verdictului-final-in-cazul-disidentului-gheorghe-ursu-mort-in-urma-batailor-din-arestul-securitatii