Am ascultat o orchestră excelentă, formată din tineri instrumentiști entuziaști, deosebit de talentați și profesionist pregătiți, de unul dintre cei mai mari maeștrii ai artei dirijorale, Cristian Mandeal, artiști care au oferit publicului venit în număr foarte mare la sala Ateneului Român, o seară de muzică specială. Cu același program, ei urmează să efectueze un turneu la Berlin.
La prima vedere, scepticii conformiști s-ar fi mirat de alegerea repertoriului. A fost însă o 'capcană'. Chiar a meritat a fi ascultat un astfel de program cuprinzând opusuri splendide; și chiar am plecat cu o mare bucurie în suflet de la acest concert al Orchestrei Române de Tineret.
În deschiderea serii muzicale, am ascultat lucrarea simfonică Panicandemica de Alin Chelărescu, un opus inspirat de frustrarea creată de epidemia din anii 2019-2022. Prezentatorul Cristi Marica, de la Radio România Cultural, în cuvântul său introductiv, a făcut cunoscute câteva situații conjuncturale asemănătoare din trecut, cu consecințe asupra evoluției istoriei muzicii (motetul, devenit mai sobru după epidemia de ciumă și febra galbenă și valențele blues-ului american); iar în prezent, doina și bocetul pătrund astfel, în muzica contemporană românească, cu conotațiile de rigoare.
Se putea percepe în debutul lucrării o stare de anxietate, creată prin mijloace orchestrale oportun aplicate: tremolo-ul instrumentelor cu coarde, într-un mers cromatic descendent, armoniile stranii străvezii ale suflătorilor ori rupturile intenționate ale discursului (G.P. - pauză generală). Intervenția viorii solo, cu acel citat de doină, aducea tragism și panică, prin asocierea bătăilor cu arcușul în cutia instrumentului, efectuate de acompaniatori. Deruta creată de evenimentele timpului exulta din câteva confruntări timbrale: sunete în flageolete la viori (sugerând suflete desprinse), semnale alarmante proferate de corni (ambulanțe ce bântuiau sinistru orașele), pizzicato-ul Bartók de la contrabasuri (ciupirea puternică a coardei care se izbește apoi de tastieră), provocând un zgomot ca de cuie bătute în sicrie), 'țipete' ale oboiului, urmate de un bocet ce se ivea la vioara solo. Motive muzicale populare, emise de suflători, pluteau peste zumzetul corzilor. Materialul tematic inițial a revenit în rezumat. spre finalul lucrării.
În aplauzele tuturor, tânărul compozitorul Alin Chelărescu, aflat în sală, a fost invitat pe scenă, felicitându-i la rândul său pe dirijor și pe interpreții unei lucrări semnificative a peisajul componistic actual. O lucrare muzicală valoroasă, după opinia mea, foarte bine primită de public, având forța comunicării unor sentimente, prin procedee expresive orchestrale bine chibzuite (departe de mirajul experimentelor sterile).
A urmat Concertul pentru două piane și orchestră de Francisc Poulenc, soliști Oxana Corjos și Cristian Niculescu, acompaniați de Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal.
În genul concertant, Francisc Poulenc a compus patru lucrări, veritabile contribuții originale franceze, la reînnoirea gândirii concertistice din secolul al XX-lea. În anul 1928, a scris Concert champêtre pentru clavecin și orchestră, apoi în 1932 a creat Concertul pentru două piane și orchestră; a urmat în 1938 Concertul pentru orgă, coarde, timpan și orchestră, iar în 1945 Concertul pentru pian și orchestră.
Dedicat prințesei Edmond de Polignac (un patron al artelor, de origine americană), Concertul pentru două piane și orchestră în re minor, FP. 61, a avut prima audiție la Festivalul din Veneția, la 5 septembrie 1932, avându-i ca soliști pe însuși compozitorul, precm și pianistul francez Jacques Février, acompaniați de Orchestra La Scala din Milano, dirijată de Désiré Defauw.
Este o lucrare - rod al unei inspirații spontane, dominată de narația poetică, cu o armonie clară și transparentă - scrisă cu un rafinat simț al ansamblului arhitectonic, din care decurge echilibrul dintre dialogul instrumentelor soliste, pe de o parte și orchestră, pe de altă parte. Concertul este compus în afara regulilor preconcepute, iar scriitura pianistică este departe de strălucirea virtuozistică. Deși pianele intercalează interludii conversaționale, cadențele convenționale sunt absente. Pe tot parcursul concertului, pianiștii cântă aproape continuu, uneori neînsoțiți de orchestră. Lucrarea conține un limbaj tonal esențial diatonic, condimentat cu o oarecare disonanță și cu amintirea ciclică a materialului tematic. Interesant este faptul că orchestrația pune în prim plan instrumentele de suflat și percuția. Figurațiile moto perpetuo recurente ale concertului, înclinate modal, sunt în mod clar inspirate de întâlnirea lui Francisc Poulenc cu un gamelan balinez la Expoziția Coloniale de Paris, din anul 1931. Instrumentația concertului și efectele jazz-istice amintesc de Concertul în sol major de Maurice Ravel.
Cele trei părți tradiționale sunt: 1. Allegro ma non troppo; 2. Larghetto; 3. Allegro molto.
Ascultând interpreții serii de la Ateneul Român, simțeam 'umbre' ale unor motive muzicale din Divertismentele și Serenadele lui Wolfgang Amadeus Mozart, iar mai apoi, în secțiunea centrală lentă a primei părți (a acestei forme - mai degrabă tripartită, decât una de sonată) era o atmosferă presărată cu suspine. Admiram acel dar narativ excepțional al pianistei Oxana Corjos, dublat de o anume degajare îndrăzneață.
Totul era realizat într-o perfectă împletire muzicală cu partenerul ei, pianistul Cristian Niculescu, precum și cu farmecul unui timp artistic creat cu rafinament și inteligență de către cei doi soliști, impus întregii orchestre.
Se puteau auzi și variatele timbre ale unor instrumente precum: castanietele, toba militară ori tuba. Un solo de violă a atras atenția prin sonoritatea lui calitativă. În finalul părții armoniile gamelan-ului balinez reveneau.
Larghetto-ul, partea a doua, aducea o atmosferă calmă, cu idei muzicale melodioase, ușor legănate. Poulenc evocă aici muzica faimosului Andante din Concertul în re minor, KV. 466 de W.A. Mozart.
Simțeam cum. la un moment dat, pianul I intona de fapt o musette (dans cu caracter pastoral), asemenea unui pian de jucărie. Apoi, secțiunea din mijloc devenea mai tulbure, chiar pasională, ajungând la un punct culminant sonor, înainte de restabilirea calmului.
Finalul concertului pentru două piane, Allegro molto, un rondo efervescent, cu ritmuri energice, punea pe un loc de frunte instrumentele de percuție. Muzica părea aici o goană fantastică pe străzile și bulevardele Parisului, întâlnind fanfare ori săli de unde se auzea muzică. Episoadele contrastante erau cântate cu plasticitate. Partea lirică centrală apărea ca un interludiu romantic, după care instrumentele soliste pur-și-simplu o 'rup la fugă' din nou. Se putea percepe simultan o undă de umor. Coloritul de gamelan revenea apoi în final.
Excelent acompaniamentul orchestral, condus de dirijorul Cristian Mandeal (gesturi clare, preventive, foarte sugestive!
La cererea publicului, cei doi pianiști, Oxana Corjos și Cristian Niculescu, acompaniați de orchestră, au oferit la bis, o piesă de Darius Milhaud, partea a treia din Suita Scaramouche, op. 165b, III. Braziliera [3]. A fost entuziasmant! Mai ales momentul în care, pe rând câte un orchestrant se scula în picioare, cântând în continuare, a electrizat sala. Ceva îmi stârnea o iluzorie antinomie, provocată de Simfonia nr. 45, în fa diez minor «Despărțirea» de Joseph Haydn, unde, în timpul Adagio-ului final, fiecare muzician se oprea din cântat, stingea lumânarea de pe pupitrul său și pleca pe rând, pentru ca la final să rămână pe scenă doar doi violoniști, în surdină.
Aici din contră, parcă interpreții umpleau scena.
După pauză, publicul a ascultat Marea Simfonie în do major, D. 944 de Franz Schubert, în interpretarea Orchestrei Române de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal.
Scrisă între anii 1824 și 1826, Simfonia a fost redescoperită de Robert Schumann și interpretată în public, pentru prima dată, de Felix Mendelssohn, la Gewandhaus din Leipzig, la 21 martie 1839. Lucrarea este foarte dificilă pentru orchestră, din cauza părților sale extrem de lungi (în special pentru instrumentele de suflat din lemn și cele cu coarde). Trombonii devin aici membri esențiali ai orchestrei, cântând pe parcursul piesei și primind chiar roluri melodice importante.
În cele patru părți ale sale (1. Andante. Allegro ma non troppo; 2. Andante con moto; 3. Scherzo. Allegro vivace; 4. Final. Allegro vivace.), Simfonia se desfășura într-o efervescență dinamică inepuizabilă, etalând o mare bogăție melodică și cutezanță a înlănțuirilor armonice, precum și o pregnantă instrumentație, în care se putea percepe limpezimea construcției arhitecturale.
Maestrul Cristian Mandeal, dirijând fără partitură, a reușit să-i conducă și să-i impulsioneze pe tinerii muzicieni din amplul aparat orchestral, către sensurile acestei muzici romantice de o profunzime deosebită și o rară frumusețe. Așezarea compartimentului cornilor, în stânga scenei, a favorizat reliefarea dinamică. Remarcam intervențiile oboiului, cu un sunet calitativ și o splendidă conducere a frazei muzicale, având arcuiri ample. Admirabilă seriozitatea, concentrarea și dăruirea acestor interpreți! Sorbeau parcă toate intențiile dirijorale. Câtă răbdare în a construi fiecare element tematic și fiecare material de tranziție suplimentar ori reformulare a sa! Imensul Scherzo, cu Tio-ul structurat în formă de sonată, a răsunat impresionant. În Final, nu mai puțin de șase idei muzicale concurau, iar utilizarea extinsă a ostinato-ului din acompaniamentul unor teme (cu formule anacruzice la contrabas) conferea substanțialitate măreață muzicii. La jumătatea acestui Allegro vivace se putea distinge ca omagiu, un citat din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven.
Aplauze puternice, îndelungi și ovații repetate au răsplătit muzicienii de pe scena Ateneului, maestrul Cristian Mandeal ridicând câțiva interpreți dintre suflători, în picioare, spre a fi apreciați în mod deosebit.
Muzicienii au oferit ca bis un Moment muzical de Franz Schubert.
Le dorim mult succes în turneul care va avea loc în viitorul foarte apropiat, în Germania!
Festivalul Vara Magică 2023 își confirmă valoare și cu ocazia acestui eveniment, intitulat Marea simfonie.
NOTE
[1] Născută în anul 1968,, într-o familie de muzicieni, Oxana Corjos a studiat pianul la Universitatea Națională de Muzică din București, la clasa maestrului Dan Grigore. A câștigat premii internaționale precum cele ale concursurilor de pian de la Senigallia (1981, 1983) Roma (1991) și Barcelona (1986). A susținut concerte alături de Orchestra Filarmonicii George Enescu, Orchestra Națională Radio și Orchestra de Cameră Radio, Orchestra Română de Tineret, precum și cu cele mai reprezentative orchestre filarmonice din țară. A realizat turnee în Elveția, Spania, Italia, Macedonia, Republica Moldova, concertând în săli de prestigiu precum Tonhalle, Auditorium Parco della Musica și Palau de la Música. Oxana Corjos a cântat sub bagheta unor dirijori precum: Jin Wang, Ilarion Ionescu-Galați, Misha Katz, Cristian Mandeal, Gian Luigi Zampieri, Jan Stulen, Petre Sbârcea, Gheorghe Costin, Emil Simon, Corneliu Dumbrăveanu, Cem Mansur și Nicolae Moldoveanu. Totodată, a fost invitată să concerteze în festivalurile Gustav Mahler, Alto Adige și Toamna Muzicală Clujeană. A susținut recitaluri organizate de Institutul Cultural Român la Londra, Berlin, Chișinău. Oxana Corjos a realizat un CD Eurostar și a apărut în numeroase emisiuni de radio și televiziune, precum și înregistrări speciale pentru Radiodifuziunea Română, unele dintre ele fiind preluate de Radiodifuziunea din Bruxelles. A obținut doctoratul în muzică la Universitatea Națională de Muzică București, în 2017. A publicat cartea: Brahms versus Strauss? Simfonismul german târziu reflectat în creația concertistică pentru pian, Editura UNMB, București, 2018. În paralel cu activitatea concertistică, pianista Oxana Corjos predă la Universitatea Națională de Muzică București. A fost distinsă cu premiul Cella Delavrancea, pentru merite în domeniul culturii (1992).
[2] Pianistul Cristian Niculescu a studiat la Universitatea Națională de Muzică din București, cu profesorii Sandu Sandrin și Cristina Georgescu. Apoi, a urmat pianul la Hochschule der Künste Berlin, cu Hans Leygraf. A efectuat cursuri de măiestrie cu Dimitri Bashkirov, la Academia «Mozarteum» din Salzburg și la Academia Reina Sofia din Madrid. A susținut concerte cu Cleveland Chamber Symphony Orchestra, Berliner Philharmoniker, Konzerthausorchester Berlin, Norddeutscher-Rundfunk Hamburg, Berliner Symphoniker, Brandenburgische Philharmonie Potsdam și cu filarmonicile din țară. Pianistul Cristian Niculescu a colaborat cu dirijori renumiți, precum: Gerd Albrecht, Lior Shambadal, Camil Marinescu, Diego Masson, Victor Puhl, Misha Katz, Virko Baley, Iosif Conta, Emil Simon, Horia Andreescu, Corneliu Dumbrăveanu, Ovidiu Bălan, Cristian Brâncuși, Iosif Ion Prunner. Este invitat la renumite festivaluri internaționale: Festivalul Internațional George Enescu București, Berliner Festspielen, Classic Open Air Gendarmenmarkt Berlin, Musikfest Hamburg, Sommerakademie Mozarteum Salzburg, Amiata Piano Festival și Concerto per 1848 Tasti în Piazza del Duomo în Siena, Musik Bienale für Zeitgenössische Musik Berlin și Săptămâna Internațională a Muzicii Noi București, Festivalul Internațional Edvard Grieg și Autunnale Festival in Norvegia, Festivalul Plage de Bangor în Franța. Este e asemenea, membru fondator al Duo-ului pianistic Zsuzsa Balint & Cristian Niculescu, al ansamblului Contempo Paris și a trioul Dinu Lipatti Trio Berlin. A efectuat înregistrări radio și pe CD-uri în România, Germania, Danemarca și Norvegia, unele difuzate la studiourile de radio ale BBC London, NDR Hamburg, Deutschlandradio Berlin, Bayerischer Rundfunk și Radio România Muzical. Cristian Niculescu este deținător al Premiului Criticilor Muzicali din România.
[3] În compoziția lui Scaramouche, Milhaud a folosit muzica pe care a scris-o pentru a însoți comedia lui Molière Le Médecin Volant (Doctorul zburător). Protagonistul acestei piese din 1645 este Sganarelle, un valet intrigant care se preface a fi medic. El se bazează pe personajul de la Commedia dell'Arte Scaramouche (sau Scaramuccia), un servitor lipsit de scrupule.
*Fotografiile din concert sunt realizate de Virgil Oprina
**imaginea cu Gamelan este preluată de pe site-ul wikipedia.org/Gamelan
wikipedia.org/Symphony_No._9_(Schubert)