În al doilea rând, e spectacolul nostru. Care mie, una, mi-e extrem de drag.
Prima întrebare pe care am primit-o în legătură cu Băgău, încă din repetiții, a fost: 'cum e să scoți pe gură cuvintele alea? E greu?' Vorbim acum de organele genitale femeie-bărbat, folosite în variantă nemedicală, neacademică, într-un argou cât se poate de curat și simplu.
Nu, nu e greu, am răspuns. De ce ar fi greu când eu însămi le folosesc? Pentru că da, le folosesc zilnic. Eu, la rândul meu, vorbesc ca Andreea (personajul meu din Băgău). Nu mă laud cu asta, dar nu pot spune nici că mi-e rușine. E ceea ce e. Da, vorbesc și așa. Nu au devenit încă semne de punctuație, dar le folosesc. Des. Pe undeva tot dintr-un mecanism de autoapărare, probabil. Tot din necesitatea de a fi fost 'socială', la un moment dat. Așa prevedea regula. Și intră, evident, într-o rutină zilnică. Dacă eu vorbesc așa, de ce să mă erijez într-o vorbitoare de livresc? De ce să mint că mă deranjează să scot pe gură când sunt pe scenă ceva ce eu ca civil folosesc? O să-mi spui că pe scenă nu ești civil. E adevărat. Dar pe scenă nici nu poți să minți. Sau poți. Dar tinzi spre ideal. Spre a nu face asta pe cât se poate. Eu nu vreau personaje goale. Eu vreau să trăiesc acolo vieți de oameni vii. Nu idei de vieți sau forme golite de orice însuflețire. 'Eu în situație' din facultate e cea mai curată și binefăcătoare cale pentru un actor. Dacă nu pui bucăți din tine, se dărâmă șandramaua. Dacă la Pinocchio crește nasul, la noi mai cade o țiglă de pe casă. Și drept să-ți spun, devine obositor să minți și să te minți. Și eu nu mai am demult o problemă cu a mi se pune oglinda în față. Chiar dacă uneori nu-mi place ce văd.
Revenind la limbaj, problema nu e cu pudibonzii autentici. Problema e cu cei care scot aceste mici ornamente pe gură pentru ca, mai apoi, să le recuze categoric când le aud pe scenă. Însă, oglinda doare, cum ziceam. Nu-ți place mereu ce îți arată și atunci, da, încerci să fugi din fața ei, să nu vezi ce reflectă. Că te recunoști acolo și nu prea îți convine. Și atunci devii agresiv și începi să-i blamezi pe ceilalți pentru neputințele tale.
Lăsând la o parte treaba cu limbajul, dacă e agresiv sau nu, Băgău, după părerea mea, nu e despre limbaj. Sau nu e doar despre limbaj. Limbajul e un context în cazul de față. Băgău e în primul rând un roman, după cum am mai zis, nu un text teatral. El nu trebuie citit atât de exigent-dramaturgic pentru că nu e asta. El e un roman despre cămările sufletului. Despre zațuri, despre neajunsuri, despre lucruri frumos ambalate, dar alterate, despre visuri, despre melancolii, despre neîmpliniri și iubiri împărtășite sau nu. Ca-n viață. Băgău despre asta e. Despre viață care palpită.
Și atunci când vii să vezi Băgău, tre' sa știi că nu vii să vezi în fața ta un fir de ață epic. Vii să vezi o poezie deocheată. Băgău e făcut din fragmente de senzații, din elipse, din incoerențe, fix ca un gând. Băgău chiar e precum un gând. Întrerupt, discursiv, secvențial. Dacă ai venit să vezi o poveste cu expozițiune, intrigă, desfășurare, punct culminant și deznodământ, tocmai ți-ai ratat două ore din viață.
Dacă ai venit să primești niște stări, să alternezi emoție cu zâmbet, cu întrebări, atunci e posibil să pleci cu ceva.
Există acolo un personaj, Marius, despre care lumea se întreabă mereu dacă e real sau nu. Și cârcotașii găsesc un insucces prin faptul că nu e limpede acest aspect. Eu aș zice că ce s-a vrut a fost tocmai această incertitudine care naște întrebarea. Există Marius sau nu? Scopul niciodată n-a fost să se dea soluția. Scopul a fost să nască întrebarea. Vrei să-ți spun ceva? Nici măcar nu am vrut să știu dacă el există cu adevărat sau nu. Irelevant. Nu ajută pe nimeni informația. Nu e un roman polițist unde tre' să atești existența a ceva. Pentru mine, adică pentru ea (Andreea), el există oricum. Și dacă există real, și dacă nu.
Revenind la potențialul lui ca text de teatru, Cristina Giurgea, regizoarea spectacolului, cred că a reușit să facă ce-ți ziceam eu că vreau să joc. Viață. Și a făcut asta dintr-un roman frumos, dar deloc simplu de dramatizat. Pentru că nu a urmărit cu tot dinadinsul o poveste cu cap și coadă. A urmărit niște tribulații ale ființei, niște zone intime și sensibile atât ca formă, cât și conținut. Spectacolul se insinuează. Nu știi când începe și când se termină. E foarte fină trecerea.
Lucrul la spectacol a fost rapid. Nici nu știu cum și când s-a întâmplat. Printre deplasări și oameni lipsă. Ne-am readunat toți cu câteva zile înainte de premieră și a urmat o extraordinară forță de echipă. Am iubit lucrul la spectacol și a fost foarte personal. Cum ți-am zis anterior, am pus bucăți din mine. M-a nimerit și într-o perioadă extrem de vulnerabilă și altfel pică lucrurile când nu ai scut antiatomic. Și întâlnirea cu Cristina a fost fix ce-mi trebuia. Aș repeta oricând experiența.
E tare mișto când te întâlnești cu paradoxul. Pentru că ea e un paradox. Un oximoron de fată. O fată fragilă cu 'cojones' de taur.
Are curaj mare în ființa-i mărunțică.
Habar n-am dacă spectacolul e de trecut la capitolul 'de văzut' și nici nu mă bag să recomand. Nu-s om de teatru. Fără nici cea mai mică urmă de ironie. Eu doar fac teatru fără să știu exact cum se întâmplă această întâmplare. Ce știu e că la sediu e sold out mereu. Probabil că, pe undeva, vorbește despre sau îndeplinește anumite necesități sufletești ale omului.
Sper ca în FNT 2023, unde vom fi prezenți, să vină lumea deschisă să primească senzații, nu certitudini. Mi-aș dori să plece neclarificați, dar modificați, ca după un after hours - jazz session. Nu s-a întâmplat nimic exact, dar parcă s-a schimbat aerul.