Când e să-și înfrunte provocările matrimoniale, se întâmplă o nefăcută: o tigroaică, confiscată în ajun de la un interlop băgăreț, dar sufletist (Alex Velea), scapă din cușca sa și începe să hălăduiască prin oraș, punând pe jar pe toată lumea. Se constituie o poteră condusă de un vânător oțelit și cu experiență, cu alură de Indiana Jones (Nicolae Cristache), care începe să-i organizeze pe toți după logica unei vânători nemiloase, dar justificate de pericol. Restul filmului prezintă o cursă în care problemele familiale, unele îngropate la propriu, ies la suprafață, în timp ce pericolul fiarei aflate în libertate pare să fie un pretext pentru ca oamenii să-și arate arama.
Cătălina Moga susține filmul printr-un joc minimal, dar eficient. Prin ușoare schițări ale feței, bine surprinse de cameră, ea sugerează schimbările profunde de stare ale protagonistei, inclusiv furia sau răzbunarea, Lipsa de istericale în interpretare nu doar că dă profunzime, dar suscită interesul pentru acțiunile personajului.
Soarta de femeie încarcerată de sistemul social amintește de personajul Ecaterinei (Mălina Manovici) din Balaur (r. Octav Chelaru, 2022). Ambele sunt femei care, deși trecute de prima tinerețe, mai au destul foc erotic, dar, prinse în mariaje burgheze, nefericite, nu știu cum să-și găsească rostul. Ispita unor adolescenți este o cale posibilă, dar opresiunea se face simțită și, adesea, este chiar interiorizată.
Iarăși, muzica este bine gândită și mixată. Așa cum trebuie să facă, subliniază sentimentele personajelor, însă nu într-un mod servil, ci destul de creativ. Lasă spectatorul să își imagineze tumultul protagonistei, dar în același timp îl ajută să se detașeze puțin, să vadă situațiile în ansamblu.
Imaginea, la rândul ei, vrea să se conecteze la ritmurile naturale. După fiecare secvență dramatică introduce cadre lungi luate din natură: un muflon curios, gâze neastâmpărate, un șarpe care fuge speriat în apă. Se remarcă un plan-ansamblu care arată potera ad-hoc în șir indian. Cadrul utilizează judicios întreaga lățime a ecranului și, în același timp, dă senzația unei sălbăticii, a unei întinderi de savană, care cadrează foarte bine cu exotismul tigrului pe urmele căruia au pornit.
Regizorul și scenaristul Andrei Tănase reușește să nu aibă timpi morți cea mai mare parte din film, căci leagă bine fiecare cadru de cel dinainte și de după. De exemplu, animalele din grădină sunt prezente în diferite inserturi, de obicei văzute din mașină de personaje gânditoare. Ni se prezintă așadar și cadrul în care apare și apoi dispare tigrul, alături de bucuria estetică a naturii, dar, cel mai important, ni se transmite eficient, fără tam-tam, fără auto-referențialitate pompoasă, și ideea izolării și înstrăinării pe care o aduce civilizația modernă.
Tigrul e un personaj aproape pozitiv, ca sinecdocă pentru mediul înconjurător ca proiecție a sufletului uman. Chiar dacă apar ca personaje secundare, animalele nu doar că suferă acțiunea, adesea negativă a omului, dar conferă chiar o anumită siguranță, paradoxală atunci când sunt animale de pradă. Corespondența între rătăcirea morală a oamenilor și suferința creației a fost, de altfel, sintetizată biblic: "știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum" (Romani 8:22). De exemplu, într-una din secvențele de început, plină de simboluri, tigresa apare furioasă și speriată într-o cușcă și apoi anesteziată. Urmează un close-up cu ochii în care i se toarnă lacrimi artificiale, ceea ce o face să pară că plânge.
Totuși, deși controlează înțelept filmul până în momentul culminant, Andrei Tănase nu reușește să-l facă să și aterizeze. Epilogul este lung, aproape de un sfert de oră, și se încăpățânează să rezolve fire care nu interesează pe nimeni. Printre ele, un conflict canonic care este rezolvat de același preot descurcăreț care face și o făcătură de slujbă de înmormântare pentru animale, necanonică de altfel, pentru care primește, bineînțeles, un plic de bani. E de apreciat totuși documentarea potrivită, căci preotul citește din Biblie un pasaj de impact din Ecclesiast 3:19-21: "Căci soarta omului și soarta dobitocului este aceeași: precum moare unul, moare și celălalt și toți au un singur duh de viață, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Și totul este deșertăciune! Amândoi merg în același loc: amândoi au ieșit din pulbere și amândoi în pulbere se întorc. Cine știe dacă duhul omului se urcă în sus și duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?"
Așadar, Tigru invită spectatorul să înțeleagă ceea ce se întâmplă cu personajele meditând la corespondențe uitate cu lumea necuvântătoarelor. Iar asta nu este deloc plictisitor căci povestea de suprafață, susținută fin de interpretarea Cătălinei Moga, de un montaj precis și o muzică bine aleasă, te ține cu sufletul la gură.