Spre uimita mea plăcere, în această companie selectă se așază, dezinvolt și convingător, Andrei Tănase - autor aflat la început de carieră, dar nu chiar necunoscut, datorită unor scurtmetraje care i-au prefațat acest film. Scenariul său pornește, curajos, de la un fapt divers, petrecut cu mulți ani în urmă și exploatat tiribombastic de tembelele televiziuni: fuga unui tigru din grădina zoologică a unui tihnit burg transilvan. Pe această istorie, dl Tănase construiește o istorie deloc simplă, dar perfect articulată logic și emoțional. În centrul ei se află Vera, doctorița de la grădina zoologică - sensibil și expresiv întruchipată de Cătălina Moga, o interpretă care-și demonstrează maturitatea artistică prin stăpânirea admirabilă a mijloacelor de exprimare, evitând cu grijă și cu succes patetismul și efectele aflate întotdeauna la îndemâna unei actrițe care poate alege să-și afirme și să-și folosească farmecul. Spre norocul ei, cerințele regizorale au așezat personajul pe o traiectorie solidă, unde trăirile și impulsurile sunt determinate strict de situațiile în care întâmplarea o târăște necondiționat. Traiectoria tigresei Rihanna, aflată în stăpânirea unui interlop (și păstrată pe fundul lipsit de apă al piscinei acestuia), apoi transferată, cu poliția la zoo, intersectează, straniu, dar credibil, problemele grele de suflet ale devotatei doctorițe. În jurul celor două - femeie și femelă - se învârte o lume complicată, adesea neclară, dacă nu chiar confuză, pe alocuri. Picătură cu picătură, fără ostentație sau (d)efecte de scriitură, povestea le evidențiază cu delicatețe și naturalețe, alcătuind spre final un tablou uman perturbat, dacă nu chiar avariat, de greșeli, obsesii sau incidente - toane ale destinului. O problemă de cuplu degenerează - grație întâmplării - într-un obstacol ce pare imposibil de trecut. Și totuși... fără întorsături convenționale de dramaturgie sau rabaturi de la logica dramaturgică, autorul filmului găsește nu rezolvări, ci continuări (sau măcar ipoteze plauzibile) ale încurcăturilor aparent insolubile ce angrenează personajele în acțiune. O subtilă apropiere de planuri, de motive sau de coincidențe - așa cum numai Tanti Soarta știe să le potrivească - le leagă într-un angrenaj nu doar plauzibil, ci teribil de verosimil. Tușele sunt, parcă, fulgurante, făcând apel la atenția și maturitatea spectatorului. Strecurându-se printr-o mulțime de pliuri, acțiunea păstrează permanent o ambiguitate bine stăpânită. Fără efortul de a te trage de mânecă sau de a arăta cu degetul, firul narativ se strecoară, firesc, printre motive, incidente sau predeterminări factuale. Chestiuni aparent mărunte tensionează raporturile dintre personaje, stârnind curiozitatea justificată a privitorului. Spre lauda scriiturii, orice se petrece acolo are o cauză reală și motivată - tușele sunt fine, abia perceptibile, așa cum îi stă bine cinemaului de calitate. Spectatorului i se cere răbdare și atenție, oferindu-i-se drept răsplată pentru atenția, devotamentul și priceperea lui nu obișnuita pungă de floricele, ci mici revelații care îl conduc la înțelegerea surprinzătoare a lucrurilor - chiar dacă aceasta nu este niciodată completă, păstrând (așa cum face viața aproape mereu) resurse de incertitudine sau mister, iluzii sau reveniri nu întotdeauna complete și nici explicabile. Nimic abrupt, forțat ori convențional; doar fluența stărilor aparent confuze, care-și dibuie înțelesul omenesc.
Atmosfera este una lentă, apăsătoare, ca la orice așteptare pe muchie de cuțit; sau, dacă vreți, pe viață și pe moarte. Pădurea în care se intersectează personaje și spaime, pericole și nelipsitul hazard, mi-a amintit, pe undeva, de aceea a unui anumit Concurs (al lui Dan Pița). Doar că, aici, o fiară sălbatică pândește "pe bune", șerpii mușcă, drumurile se înfundă, glonțul e pe țeavă. Spre lauda lui, Andrei Tănase stăpânește cu precizie toate detaliile epice și nu face rabat de la rigoare, fie că e vorba despre logica dramaturgică sau despre posibila tentație a tratării prea cinematografice, adică pe ieftinătăți atât de plăcute publicului obișnuit cu filmele americane de duzină.
Construit pe intersecția câtorva planuri edificatoare, Tigru evidențiază - cu decență, cu măsură, cu finețe și chiar cu umor -câte probleme pot apărea, în viața oamenilor, atunci când nu doar tigrul, ci mai ales dracul își bagă coada printre ele.
O mențiune specială se cuvine modului judicios în care este introdus și exploatat, în complexitatea acțiunii, planul secund: personaje autentice, credibile și funcționale (inclusiv cel al interlopului jucat de un neprofesionist, cu atât mai autentic - Alex Velea) amorsează atât cât trebuie trama, completând-o și explicând-o acolo unde se cere acest lucru.
Chiar fără să te supună unui ritm foarte dinamic, în favoarea detaliilor și a nuanțelor semnificative, povestea cinematografică prinde, interesează și răspunde așteptărilor unor spectatori cât de cât evoluați în materie de gust. Poate nu va stârni valurile de popularitate de la Teambuilding sau Ramon, dar - în mod cert - va constitui un reper greu de trecut cu vederea în evoluția cinematografului românesc. Așa încât, salutând debutul lui Andrei Tănase, trebuie să adăugăm urarea: Pace noului venit!