Festivalul George Enescu 2023 pare că și-a dorit, și în mare parte a reușit, ca pe parcursul a douăzeci și opt de zile dedicate muzicii (27 august - 24 septembrie 2023) să ne îndepărteze de fiorul războiului pricinuit de invazia rusă în Ucraina, de zdrăngănitul de tinichele agresive ale resturilor de drone, probabil tot rusești, căzute în stufărișurile malurilor românești ale Dunării, să ne împăcăm cu Rahmaninov sau Prokofiev, deși nu pe ei eram - unii dintre noi - supărați.
Seara de 18 septembrie2023 a fost una din serile de vârf ale Festivalului prin prezența copleșitoare a pianistei Martha Argerich.
În timp mi-e greu să număr, în ore, de câte ori am ascultat înregistrări cu Marta Argerich, dar am un of: nu am văzut-o la concertul din Festivalul din 2017 de la care am lipsit deși îmi doream foarte mult să fiu acolo.
Ceea ce pot afirma că începând din anul 2014 (nu știu de ce atât de târziu?), deși știam de această mare pianistă al cărui talent străbate două secole, mi-a intrat în obicei ca măcar odată la două săptămâni să o ascult.
Știu că a mai avut concerte în România dar din păcate nu le-am prins, acum îmi dau seama că din vina mea, și așa se explică de ce emoția de a o asculta, să zicem direct, "live", a fost și mai mare.
"Nu îmi mai amintesc exact dacă am venit în România o singură dată sau de două ori... Precis am cântat de două ori: o dată în recital cu Nelson Freire la Ateneu, unde a fost atât de frumos și apoi am avut și un concert cu orchestra (dar nu mai țin minte exact dacă s-a întâmplat la aceeași ediție). Țin minte că am fost și la Conservatorul de aici și am lucrat la pian... A fost foarte bine, dar am fost surprinsă că printre fotografiile de pe pereți nu am văzut acolo vreuna cu Clara Haskil[i]... Cu Dinu Lipatti erau, dar - cât am căutat cu privirea - nu am găsit vreuna cu Clara Haskil..."[ii].
Concertul din 18 septembrie 2023, în cadrul Festivalului George Enescu, cu Hungarian Philarmonic Orchestra, și un dirijor de mare prestigiu, Charles Dutoit, a avut în program, ca piesă de deschidere Pastorale-fantesie pour petit orchestre de George Enescu, scrisă când acesta avea doar 18 ani, o piesă ce are o muzicalitate în care putem găsi atât de bine cunoscutul său unison, dar și respirația unor muzici de aici și de oriunde...
Recunosc că încă de la începutul concertului am fost ca vrăjit de prezența pianului negru așezat în mijlocul scenei, în spatele podiumului pentru dirijor și nu-mi puteam lua ochii de la acesta având impresia că pianul la rândul lui era nerăbdător în așteptarea sa.
După aplauzele cuvenite pastoralei-fantezie, a urmat un scurt intermezzo, timp în care miile de ochi ai spectatorilor erau fixați pe ușa albă pe unde ieșise dirijorul Dutoit și avea ca acea ușă să se deschidă pentru intrarea Aceleia mult-așteptată, Martha Argerich.
Cu pași mici, siguri, a venit printre scaunele orchestrei către noi, a făcut reverențele de răspuns la aplauzele și uralele cu care era așteptată, o siluetă grațioasă, cu elegantă fragilitate, care apoi s-a așezat pe scaunul negru din fața pianului.
Serghei Prokofiev[iii], un mare compozitor rus, apoi sovietic, este în memoria mea alăturat unui alt mare geniu, de data asta al cinematografiei, Eisenstein[iv]. Prima mea întâlnire cu muzica lui Prokofiev s-a datorat filmului Alexandr Nevsky[v]. Concertul nr. 3 în do major pentru pian și orchestră op. 26 semnat de el a fost ales pentru întâlnirea noastră, a spectatorilor din acea seară a Festivalului Enescu 2023 - ca și a celor care au privit la TV sau online sau au ascultat la radio -, cu Martha Argerich.
Se știe că în Concertul nr. 3 prezența pianului se face simțită după câteva acorduri ale orchestrei și aici este primul șoc, din care nu mai apuci să ieși, care se produce dată fiind forța, precizia și rafinamentul sunetului cu care Doamna Martha Argerich, Doamna Pianului, umple spațiul și mintea noastră.
Nu am cunoștințe tehnice ca să susțin, cu acest fel de argumente, de ce în seara de 18 septembrie 2023 am fost copleșit, cred că alături de majoritatea celor peste trei mii de spectatori m-am aflat într-un moment artistic, aș afirma, poate, cel mai important din viață. De aceea, poate că uneori mi-aș fi dorit ca orchestra să rămână departe, să o aud mai domol, în așa fel încât pianul să ne spună singur povestea sa (și luați asta ca o dorință a mea și nicidecum ca o apreciere, căci orchestra a fost și ea excelentă).
Cuvintele mele nu știu să povestească muzica, pentru că nu au puterea sunetului, dar îmi ridic cu sfială privirea către acești oameni, parcă veniți din altă lume, care știu să ne dăruiască muzica.
Au fost momente din acea seară de 18 septembrie 2023 când distanța dintre sunetele pianului și sunetele simțirii a fost ștearsă prin liniștire, grație și frumusețe. Înconjurată de flori și aplauze, de pulberea nevăzută a dragostei publicului, această femeie, fără vârstă, a arătat forța darului primit și - cu naturalețe - ni L-a împărtășit: talentul deosebit și împlinirea unei munci pe care nu oricine poate să o ducă.
Sunt puțin egoist, dar trebuie să recunosc că aplauzele, această recunoștință sonoră, ca o muzică primitivă, cred că fac bine artistului, dar, pentru mine, care stau în scaun și mă bucur ascultând, rup puțin din vraja de a fi numai eu cu ea, interpreta sunetului sufletelor ce se dăruiesc. Dar m-am bucurat la rândul meu, ca toți ceilalți, să o aplaud. De mai multe ori.
Am primit azi de dimineața un mesaj cu o părticică dintr-unarticol (Mulțumesc Edward Sava!) care m-a lămurit ce a cântat la unul dintre bisuri Martha Argerich. Vă ofer și vouă o înregistrare, chiar dacă dintr-un alt concert.
După pauză.
Simfonia fantastică de Hector Berlioz parcă a dat un suflu nou orchestrei, repet: Hungarian Philarmonic Orchestra, de data aceasta scena s-a umplut, au apărut mai multe instrumente, mai multe viori, violoncele, contrabase, mai mulți suflători, percuția s-a îmbogățit cu tobe mici și mari, talgere, și în plus au apărut și două harpe - dar nu voi înșira toate instrumentele. Important că este că timp de aproape o oră Charles Dutoit, inepuizabilul dirijor, ne-a ținut nemișcați, ascultând cuminți sunetele acestei simfonii nebune.
Nu aș fi vrut să repet ceea ce mulți spun, dar e nevoie: sala aceasta, destinată congreselor, nu poate face față exigențelor marii muzici; de fapt ale oricărui muzici. S-au făcut eforturi multe, s-a mai îmbunătățit ce era de îmbunătățit, dar asta e realitatea. Poate că în următorii ani (cinci... zeci?) se vor găsi pe undeva fonduri și un teren adecvat ca să se construiască o sală egală ca acustică cu Ateneul Român. Povestea acestui simbol al Bucureștiului spune multe: Dați un leu pentru Ateneu![vi]
Pentru cei trei mii , sau poate mai mulți, spectatori prezenți în sală, și pentru cei care au ascultat de oriunde vor fi putut, a fost o seară, 18 septembrie 2023, de mare bucurie sufletească!
