Cu backgroundul de trupă în Atelierul de Teatru din Botoșani, vin nostalgic la orice reprezentație de Toți privesc..., pentru că am crescut cu spectacolul de față pus în scenă de cei mai mari din trupă, așadar plec cu un fel de standard din start, acela că știu foarte bine textul de dinainte, pe care am avut ocazia să-l văd într-o montare simplificată. S-a și jucat foarte multă vreme într-un pub din oraș (Botoșani), doar cu niște scaune înalte de bar care întruchipau o bară. E un spectacol de suflet pentru noi toți, oriunde am fi acum prin țară împrăștiați, pe care Ami (Diana Amitroaie) l-a prins și în trupă la una dintre înlocuiri. Totodată, e un spectacol în care textul singur îți dă și cheia de interpretare, există un minimalism și o naturalețe care augmentează sensul a tot și care (din punctul meu de vedere) nu ar trebui încălcate niciodată. E un spectacol de văzut pe scenă italiană (nu am fost fanul montării în arenă, am și avut loc pe lateral, unde de multe ori câte un personaj îi obtura pe ceilalți și nu mai dădea impresia unui POV (point of view) valabil, ci al unui accident de poziționare nefericită pe o scenă care oricum pare a fi prea mică pentru orice. Dar asta e, mai degrabă, un capriciu pe care-l am cu privire la cele mai bune locuri din sală când vine vorba de un spectacol, de asta zic, ca produs în ansamblu, cel mai bine s-ar vedea pe italiană, norocoși cei din față că au prins cap-coadă fiecare schimb din ping-pong-ul textului de față între personajele lui.
Bara îmi place, arată cum trebuie, e o pârghie bună pentru construcția minimalistă de care vorbesc. Peretele negru din spate e ofertant și el, mai închide spațiul puțin și dă o senzație de intimitate foarte plăcută. Aș fi scos ținta de dart (pusă acolo doar sincretic-ostentativ pentru o potențială viitoare cioacă, una care se și întâmplă, dar oricum, mult prea tautologic pentru gustul meu). Aș fi scos din scenografie inimioarele în care se depozitează chestii, pentru că rupeau filmul cartierului, atârnau acolo utopic, un pic cheesy, foarte discutabil ca sens pentru ce înseamnă spectacolul ăsta. Plus că nu tot textul trebuie dublat de sugestii obsesive, de cele mai multe ori less is more, iar dacă ceva se poate înțelege într-un spațiu cât mai gol, se poate înțelege oriunde. Nu știu de ce s-a simțit nevoia regizorală (tot Raluca a făcut și sceno pentru spectacolul ăsta) de o supra-Brecht-ienizare atât de facilă și de futilă totodată, care - poate chiar mai grav - trece și în jocul actoricesc foarte accentuat, totul e conturat din mimică, jucatul mic și sincer se duce de râpă, singurul lucru care ar fi putut să sensibilizeze e augmentat de gest în aceeași cheie a futilității.
I-am văzut pe toți oamenii de față jucând, chit că disparați, fiecare în spectacolele proprii. Și sunt foarte buni. Am crezut că o să funcționeze bine împreună, dar regia pare totalitară în schema asta a lucrurilor și le cam distruge chimia pe scenă. Pare că spectacolul Toți privesc înainte nu mai e despre spectacol și despre bucuria lui, despre sensul lui, despre golăneala sensibilă și întrebările genialo-stupide, despre descoperiri, schimbare și asumări de tot felul, despre desprinderea ideatică de balustrada cartierului, de care toți se sperie, mai mult sau mai puțin. În montarea de față, totul a devenit despre regie exclusiv, a devenit despre grimase, despre tipologii impuse formal, despre artificii nelalocul lor, cum sunt inimioarele, baloanele cu apă, animăluțele de jucărie. Nu știu de ce au fost legate personajele în individualitățile lor de scheme-clișeu cu caracter ultra-comercial. Nu obiectele stârnesc râsul / plânsul / emoția. Obiectele vin ca semnătură regizorală, nici măcar actorii nu pare că și le însușesc cum ar trebui. Cici, Jeni, Gigi, Lulu și Coralia devin un fel de Scooby Doo de un patetism accentuat, iar gimmickurile alese pentru fiecare sunt expresia absolută a clișeului - animăluțele de jucărie poziționează totul și într-un ludic nenecesar, care trimite mai degrabă într-o zonă a autismului funcțional și seacă propunerea textuală inițială de descoperire a sexualității. De parcă nu există un filtru al ideilor și se suprasaturează unele pe altele, doar pentru că spațiul o permite. Cred că o triere e esențială și mai cred în keeping it simple stupid, tot ce e nevoie e deja în text, textul nu e doar un pretext (aici). Bara se pierde ca topos printre toate momentele exterioare ei, totul e super exagerat, ca reacții, gesturi, volum, atitudini, exact ce ziceam despre Brecht mai-nainte.
Unde mai pui, cherry on top, animațiile proiectate, tautologice și ele peste măsură, dar și foarte nuca-n perete. Muzica a părut un haos de la un capăt la altul, un Naruto stilizat care-i faux-proiecta pe toți într-un micro-univers anime care nu se mai concretiza, tot felul de template-uri alese, care mai de care mai clișeice, ca o ciorbă de fasole cu de toate peste și brânză în ea. M-a zgâriat puțin pe retină alegerea asta, parcă făcută și ea în ciuda minimalismului, dar cumva dintr-o pretenție comercială, emulată pe generația actuală, care suportă și reacționează altfel la kitsch. Și kitsch e cuvântul de ordine aici, ca să rezum toate alăturările astea oximoronice și care nu se pupă estetic cu mai nimic. Toți privesc-ul Teatrului Apropo merge pe șapte cărări în șpagat și nu se poate decide pe care să o apuce, dar o face neglijând cu desăvârșire textul, propunerea simplă pe care o face el. Niște copii adunați pe bara din cartier care vorbesc micuț despre viețile lor și nu par să aibă niciunul vreun țel mai înalt. Și îndrăgosteala de Coralia își pierde sensul, însemnătatea. Se topește totul într-un formalism care reușește totuși să ocolească realismul aproape total. Știu că în teatru reperele sunt diferite, dar uneori parcă simt nevoia de doar puțină sinceritate. Sinceritate pe care poate că și actorii și-au dorit-o, dar nu a mai ajuns la nimeni, s-a pierdut undeva pe drum.
Vă las cu gândul ăsta din tot ce am zis mai sus: less is more. Iar Toți privesc înainte-ul produs la Apropo e, pentru mine, echivalentul unui examen de regie. E lucrul care ne e cel mai tare inoculat - un monopol - regia asta (totalitară, cum i-am și zis). Nu ar trebui să fie despre asta (și tare mi-aș dori să mă înșel cu feelingul care mă ghidează să o articulez așa), dar imaginați-vă cum ar fi o lume în care regizorii să nu aștepte să se termine un spectacol doar ca să se urce pe scenă să-și culeagă aplauzele și să mergem cu toții acasă la existențele noastre de dincolo de teatru după asta. Exact, ar fi o lume obișnuită. Firescul e mult mai valoros decât pare, iar pe scenă se vede absolut orice. Și cam asta m-am priceput eu să văd acum.
(Foto: Ovidiu Verde)