Vlad Udrescu one man show - Novecento

Alessandro Baricco e un scriitor foarte prolific. Mult prea prolific. Prea puține dintre prozele lui m-au convins. Monologul acesta, însă, Novecento, scris special pentru teatru, e foarte bun. Iar regizorul Daniel Simion l-a respectat aproape întocmai, adăugîndu-i elementele de dramatism care, din păcate, îi lipseau.

Textul povestește o întîmplare aproape neverosimilă: un copil găsit la început de secol XX (de unde numele) de marinarii de pe un transatlantic, abandonat la cîteva zile de la naștere, crescut de matrozi și care trăiește apoi pe acel vas, devenind un extraordinar pianist. Lucrul uimitor e că Novecento nu a călcat niciodată pe uscat. Pare să știe tot ce trebuie despre lume, despre orașe, despre oameni - pentru că știe să asculte și să-și imagineze. De ce nu a coborît niciodată de pe vas? Aflăm abia la final, cînd șirul de episoade care se acumulează pe orizontală schimbă brusc axa de coordonate într-o metaforă a verticalei de-a dreptul metafizică. Pentru Novecento, vasul e lumea pe care o poate concepe și înțelege, are dimensiunea fizică și spirituală potrivită lui; tot ce e "dincolo", e uriaș, e peste puterile lui, e "un pian la care cîntă Dumnezeu". Baricco n-o spune, dar e aici o metaforă a conștiinței finitudinii omului, o acceptare umilă a condiției umane față cu necuprinderea divinului. Dar este și orgoliul celui care știe că într-un grăunte de nisip poți afla lumea-ntreagă: cînd a vrăjit o femeie cu pianul lui, le-a vrăjit pe toate, spune Novecento. Evident, în logica sa perfectă, Novecento rămîne pe vas atunci cînd acesta e scufundat pentru că și-a atins limita de folosire.

Povestea e spusă de un trompetist, prietenul cel mai bun al lui Novecento care, semnificativ, nu încearcă să-l convingă să renunțe la gestul lui extrem.

Daniel Simion a reușit să construiască un spectacol care nu pierde nimic din grația, misterul și fiorul melancolic care străbat textul. Meritul cel mare e al minunatului actor care e Vlad Udrescu. E o performanță actoricească jocul său măsurat, nuanțat, trecînd firesc de la evocarea nostalgică la replici mai tăioase, de la melancolie la umor, cu mișcările bine strunite, armonioase, pliate pe muzica live. Stările actorului se schimbă pe parcursul spectacolului, dar nu e vorba despre un crescendo, ci despre o alternanță - asta poate fi o problemă a spectacolului, lipsa unei deveniri dramatice, dar vina e a textului care, oricum am lua-o, nu e scris de un om de teatru.

Îl ajută scenografia Alexandrei Lupeș. Mi-au plăcut mult lădița multifuncțională albă (cutia în care e găsit copilul, depozit de recuzită și costume ale lui Udrescu, ladă plină cu dinamită etc.) și valiza pe care o folosește Udrescu ca semn teatral atunci cînd intră-n pielea lui Novecento (Baricco, ingenuu, indică numai: "actorul se transformă în Novecento"). Mi-ar fi plăcut și să văd mai multe obiecte mici cu care să se joace Udrescu. Mai puțin inspirate mi se par perdelele care închipuie pînzele vasului. Mi se par redundante față de textul oricum puternic. Cum redundant mi se pare și fumul care invadează de cîteva ori scena.

Îl ajută pe actor și muzica, mai ales muzica, adevărat personaj în spectacol - deloc întîmplător: regizorul a cîntat ani buni într-o trupă de punk. Excelentă deci ideea de a pune pe afiș numele celor doi muzicieni, Ștefan Stoianovici (pian) și Sergiu Bivol (trompetă) în rînd și cu aceleași caractere cu numele actorului. Stoianovici e și autorul acestei muzici de o frumusețe aparte (teme preponderent de jazz, dar și inflexiuni din Satie) fără de care spectacolul ar fi cu totul altfel, sau n-ar fi deloc. Ar trebui însă redus volumul în anumite scene în care muzica tinde să acopere vocea actorului (în ciuda lavalierei).

Un spectacol foarte frumos, închegat deja, legat, care va avea, n-am nici o îndoială, viață lungă, asemenea altui one man show (one woman, ca să fim preciși) regizat de Daniel Simion pe un text de Dario Fo, O femeie singură, cu Andreea Bibiri, la Teatrul de artă - pare că Daniel Simion se specializează pe asemenea spectacole de atmosferă care au în centru și pun în lumină un actor. Sper să continue.

Novecento de Alessandro Baricco. Producție a teatrului Apropo.
Regia: Daniel Simion. Cu: Vlad Udrescu, Ștefan Stoianovici, Sergiu Bivol. Muzica originală: Ștefan Stoianovici. Scenografia și costumele: Alexandra Lupeș.
Data premierei: 18.09.2023, la sala Pictură a TNB. / Pe 28 septembrie și 14 octombrie 2023 va urma premiera la Teatrul Apropo.