Filmul sau cartea? Piesa! - Novecento

Luni, 18 septembrie 2023, la Sala Pictură a Teatrului Național am văzut, în cadrul Bucharest Fringe 2023, premiera spectacolului Novecento, regia Daniel Simion, scenografie Alexandra Lupeș, muzica originală Ștefan Stoianovici, light design Daniel Simion, cu actorul Vlad Udrescu, acompaniat de Ștefan Stoianovici la pian și de Sergiu Bivol la trompetă.

Producție a Teatrului Apropo, în parteneriat cu Teatrul Național "Marin Sorescu" Craiova, Teatrul Național "Vasile Alecsandri" Iași, Filarmonica de Stat Sibiu, UNATC "I.L. Caragiale" București, TVR Iași.

Prezentarea spectacolului lămurește bine cadrul:
"«Era cu adevărat cel mai mare. Noi cântam muzică, la el era altceva. Ultima dată când l-am văzut era așezat pe o bombă. Pe bune. Era așezat pe o încărcătură de dinamită mare uite așa. O poveste lungă...»

Danny Boodmann T.D. Lemon Novecento. Pianistul de geniu care, dincolo de bordul vasului Virginian, nu există. Dar muzica lui? (am spus muzica? "Te rog, Novecento, doar notele normale.") Muzica lui nu există înainte de a începe să o cânte el și încetează să mai existe după ce termină. Dar, când o cântă, povestește acolo despre toate frumusețile unor lumi pe care nu le-a văzut cu ochii lui, ci doar citind oamenii și tot ce poartă în ei: locuri, zgomote, mirosuri, țara lor, povestea lor.

Novecento care nu va coborî vreodată de pe vasul transatlantic pe care s-a născut, va cânta doar "cu oceanul sub fund" și va avea o singură curiozitate legată de țărm: aceea de a afla cum se simte oceanul de pe uscat."

*
Novecento, un monolog publicat ca micro-roman în septembrie 1994, după ce fusese montat și prezentat pe scena unui festival de teatru în iulie 1994, a fost ecranizat de Giuseppe Tornatore în anul 1998, cu titlul La leggenda del pianista sull'oceano (Legenda pianistului de pe ocean), avându-l pe Tim Roth în rolul principal.

Alessandro Baricco, autorul monologului-roman inițial, s-a născut în 1958 la Torino. Și-a luat licența în filozofie cu Gianni Vattimo și a studiat pianul la Conservator. A publicat cronici muzicale și două cărți despre muzică bine primite de public: Il genio in fuga. Due saggi sul teatro musicale di Rossini (Geniul în fugă: Două eseuri despre teatrul muzical al lui Rossini, 1988) și L'anima di Hegel e le mucche del Wisconsin (Sufletul lui Hegel și vacile din Wisconsin, 1992). E de înțeles, așadar, că putem avea exersate niște apropieri mult mai fine de ideea de muzică, e de înțeles și dragostea personajelor pentru muzică, văzute chiar prin ochii unui pianist, dar cred că talentul lui Baricco stă tocmai în controlul și delicatețea cu care nu supraîncarcă textul de referințe, ci se apropie de "claviatura lui" în felul în care ar putea o face și un scriitor din afara domeniului, cu ceva documentație. Cred, totuși, că o cunoaștere în profunzime a subiectului aduce la nivel (poate inconștient) niște nuanțe foarte satisfăcătoare poveștii.

Ce se întâmplă mai departe e adaptarea și premiera de acum, care, oricum ai da-o, ajunge să fie trunchiată în structura unui pseudo-one man show + doi muzicieni. Spectacolul e ca un rezumat val-vârtej de o oră, pe ritm de jazz, pe care Vlad Udrescu îl dă așa, la talent, pe inflexiuni, pe voce, sărac în mișcare, sau mai cu seamă previzibil - cearceafuri care fâlfâie a furtună când povestirea implică furtună, o ladă pe rotile care devine fiecare alt obiect descris de narator. Nu zic, rețeta obiectului tautologic o mai găsim și în regia lui Andrei Huțuleac, în Naufragiat! Fantasticele aventuri ale lui Louis de Rougemont (povestite chiar de el însuși). Și, ca să nu ziceți că sunt ipocrit, că acolo m-a fascinat și aici nu, ar trebui să ne aplecăm mai mult (peste bord) asupra ideii de: "de ce se întâmplă asta? de ce s-a ales astfel?".

Amândouă spectacolele valorifică un formalism mistic când însuflețesc obiectele, dar aici, în Novecento, nu îți vine să le crezi, nu te iau cu ele în poveste, nu te arunci. E așa, ca o fușăreală programată. "Am scuturat perdelele la furtună?" "Da." "Bun!" "M-am învârtit și eu cu lada cât se mișca barca în poveste?" "Da." "Perfect!"

Și atât! Restul e pus pe spatele muzicii, nu văd bucurie, văd ego, dar poate am impresia asta și fiindcă Udrescu e foarte bun în ceea ce face, dar pare studiat totul picătură cu picătură, de parcă one man showul ăsta îmi face un dublaj sonor în care îmi dau seama că fiecare inflexiune e hiperconștientizată (sau poate doar pentru mine are efectul ăsta, iar efectul scontat general ar trebui să fie altul), fiecare intonație naratorială, fiecare floricică aleasă e acolo contra naturii, cu girofaruri, foarte pregnantă, dar cu impresia că nu ar fi. Ca atunci când parodiezi accentul britanic, dar cu faux-conștiința că arăți mai mult decât stereotipul. E puțin bizar, povestea în sine nu e searbădă, cred că doar montarea o formalizează excesiv. Trăim o iluzie sincretică dată de îmbinarea de arte, dar totul e jucat ostentativ în fața noastră, îmblânzit doar de cântec. Se prea poate să am impresia asta și dintr-o căutare sinceră a regiei, care e tautologică de-a dreptul și de multe ori dă impresia absenței, iar atunci lucrurile se schimbă puțin. În aceiași parametri, putem să spunem despre actor că-și face bine treaba în condițiile date (tare mă tem că impresia mea inițială e și ghidată regizoral foarte mult).

E urât ce zic acum, dar am venit pentru spectacol și am rămas pentru muzica lui. Și cred că, dacă aș fi venit viceversa, pentru un concert integrat într-un one man show, l-aș fi primit mult mai bine. Ar fi trebuit (pentru mine) ca muzica să ghideze momentele, nu momentele să ghideze muzica, am resimțit (nedrept) superioritatea actului brechtian din față, dincolo de muzica lui. Și adevărul e că adevărata valoare a spectacolului stă în pianul și în trompeta care-l "acompaniază". Și eu, sincer, pentru asta am rămas. Sincretismul vizionar despre care vorbeam adineaori, ca și concept abstract mai mult, dar oricum o idee foarte bună, descrie un ce-ar fi fost dacă... Mi-ar fi ușor să spun că "muzica celor doi s-a împletit foarte bine cu jocul actoricesc, iar melanjul a născut un produs unitar", dar mi se pare că e cel mult unitar în contrariu. E o zonă de expertiză nouă și pentru un regizor să lucreze cu muzicieni live, iar produsul arată de parcă i-a lăsat să-și facă damblaua (în cel mai benefic sens, oamenii știu foarte bine ce fac, nu le-a fost dirijor, simțul muzicii le aparținea deplin), și cred că tocmai încrederea asta cu care "pasează" o bucată atât de importantă din conglomeratul care ar trebui să fie spectacolul, ca un soi de "știu ei mai bine" cu care regizorul își ia mâna de pe partea asta de spectacol, încrederea asta e cea care îmi naște mie impresia unei disparări involuntare.

Potențial există, aș dori să văd mult mai multe produse similare, cu muzică integrată, nu neapărat musicaluri, dar cred că la Novecento mai e de lucrat la melanjul ăsta, iar prin asta mă refer la a fi înlăturat un monopol pe care - aici - teatrul îl are pe nedrept, după mine. Pentru că, după felul în care se prezintă regia (că tot ziceam mai sus), bine ar fi fost să fim chemați și să ni se ofere ca produs un concert "ambalat" în teatru, nu viceversa.