"Electra, Ofelia, Nina, Mița, Margot - exponente ale puterii, rezilienței, hotărârii, pasiunii, revoltei, singurătății și sensibilității, obiectificate și abrutizate de dragul artei, își primesc revanșa simbolică îndelung așteptată. Spectatorii sunt invitați să traverseze un spațiu punctat de momente de o mare încărcătură emoțională, care rescriu și repoziționează personaje feminine emblematice ale teatrului universal. Este implicat întregul spectru emoțional, de la liniște până la revoltă, de la amuzament până la disperare.
Spectacolul The Red Thread, produs de echipa TH.UMBRAE, și prezentat la București în cadrul Bucharest Fringe, 2023, este un spectacol itinerant care pornește de la lucrările de scenografie ale artistei Kimberly Ligia Vintilă. În jurul acestui proiect s-au adunat peste 30 de tineri artiști emergenți dintr-o varietate de domenii ale artelor spectacolului (regizori, actori, light designeri, sound designeri, fotografi, videografi, coregrafi, dansatori etc). Cu toții împărtășim viziunea unui teatru antielitist, mai blând și mai inclusiv. Dorim să atragem atenția asupra derapajelor din lumea teatrului și să creăm un spațiu prietenos cu orice tipologie de spectator." (din prezentarea spectacolului)
Ca etimologie, Th. Umbrae vine de la thaumaturgia umbrae, un compus care nu există definit în felul acesta în latină, dar asta nu face imposibilă alăturarea. Definiția propusă este aceea de întâmplare a miracolelor de către sau cu ajutorul umbrei, cu nuanța celui de-al doilea sens: actul de a lua parte la performance-ul / spectacolul de teatru din față a spectatorului, participare prin care se suprapune adevărul scenic cu adevărul universal. Mă încântă faptul că a fost generat așa un concept, la fel cum mă încântă fuziunea de opere într-o tematică unitară, pentru mine performance-ul The Red Thread (Firul roșu) bifează cu brio caracterele unui veritabil studiu tehnic, pare a fi construit dintr-o sumă de apropieri de subiect, una ca valoare literară, una ca valoare teatrală, una antropologică, una sociologică, dar toate într-un melanj de arte alăturate. Regia este una colectivă, semnată de Mihai Lucian Florescu, Ligia Kimberly Vintilă și Filip Poștovei, Marina Elena Fluerașu, Mihnea Sora, dar nu în felul în care ne-am aștepta. În experiența de tranzitare a spațiului mai ceva ca Pan în Labirint (vezi și o altă posibilă legătură de interpretare a firului roșu menționat), spectatorii trec prin camere distincte, camere-colaj din spectacole canonice, în care li se clădește iluzia unei interacțiuni pline. Fiecare cameră are o regie proprie, unitară tematic cu celelalte, dar și (con)ținută împreună în universal sonor propus. Actrițele devin personajele principale ale propriilor povești, se schimbă perspectiva pur patriarhală care le-a aruncat din start în imposibilitățile exersate specifice mediilor din care provin, accentul cade acum pe o renegociere, pe conștientizare, pe dezvoltarea unei supraconștiințe și a unei voci care scapă de sub opresiune. Și aici intervine combinația de perspective despre care aminteam. Cred că momentul de față, neo-extrem-contemporanul, fie el numit astfel, e locul în care se poate propune o atare reinterpretare (dacă nu e chiar necesar să se facă).
Există o direcție specifică Retro-mania, definită de teoreticianul literar Raynolds, care vorbește de un alt tip de intertextualitate față de cel postmodern și nemaiîntâlnit în literatură. E - de fapt - foarte mult în direcția modernismului tare (și, implicit, în cea a asumării tradiției ca fundament al intertextualității). Cum ziceam: numită simplu - Retro-mania. Adică revenirea asupra unor aspecte referențiale într-o lumină nouă, pentru a construi ceva original (sic, ceva original nu mai poate fi construit fără o atare raportare). Mi se pare că în zona menționată (dar pe teatru / performance) merge și spectacolul The Red Thread (Firul roșu). E un periplu de perspectivă, într-o optică feministă, un fel de drept la replică mult așteptat, cu accente de interacțiune contemporană (suntem cu toții blocați de propriul ego într-o lume a NPC-urilor).
Și fix chestia asta mă încântă, e un fel de théâtre vérité, dar de fapt e totul la fel de lipsit de posibilități ca până acum, ca atunci. Libertatea asta pe care o avem în interacțiunea cu personajele e, de fapt, iluzia unei libertăți. Ne este dictată de actrița din fața noastră, de parametrii momentului, sau de cel al turului în ansamblu.
Actrițele din performance sunt, în ordine, Reka Kovacs - Mița (D'ale Carnavalului), Karina Jianu - Nina (Pescărușul), Marina Elena Fluerașu - Margot (Camera Obscură), Ingrid Vintilă - fecioară din cor (Electra), Marta Cocan - fecioară din cor (Electra). Ar fi fost interesant și un dialog intertextual între ele, într-un spațiu comun, dar per total eu nu am mai văzut ce-și propune demersul The Red Thread și mi se pare mare lucru, ca direcție incipientă, ca stil nou, imersiv în ideea de performance. E o experiență inedită, pe care aș subsuma-o unei stări nedefinite, dar care te face să vrei să cauți și să descoperi mai multe despre poveștile din spate ale personajelor. Doar că la început lucrezi doar cu firul roșu cu care sunt ele legate. Și realizezi că preocuparea pentru poveștile lor este / ar trebui să fie una reală. Și-ncepi să pui la îndoială perspectiva în care ți-a fost spusă povestea până atunci, începi să nu mai scuzi normalitatea unei perioade, sau cea dictată de backgroundul cultural al unui anumit topos, fie el și Grecia Antică. Ieși de la performance cu aceleași gânduri și despre dimensiunea contemporană a lucrurilor, te gândești la figurile feminine cu care empatizezi, mai întâi în proximitate, apoi în cele mai generale tipare sociale. Și parcă mișcă ceva în tine acum fiecare poveste de atunci. E un demers care nu se vinde cu țelul ăsta (și poate că se vinde prea puțin pentru cât potențial are de fapt), dar are un scop foarte bine gândit și ajunge la el. E și o rețetă pentru o nouă direcție a performance-ului. Deci fiți cu ochii pe el, adevăratul everything everywhere all at once.
(foto: Angelo Zavalaș)