Michael Jackson pentru astronauți - Cu Marte pe Marte călcând la Bucharest Fringe, 2023

Primul spectacol pe care îl văd în cadrul Bucharest Fringe 2023 e Cu Marte pe Marte călcând, la Unteatru, o producție marca Kit Comun, în proiectul #EMERGENT, montat în spațiul Reactorului de creație și experiment din Cluj, pe un text devised lucrat pe baza scrierilor întregii echipe, pe care le leagă dramaturgic Roxana Țentea, în regia lui Robert Kocsis, video și identitate vizuală Andrei Pop, cu actorii Denisa Tudora, Sabina Lazăr și Andrei Bouariu. Îl văd într-o sală cu public destul de puțin, din păcate, dar cumva compact, deja închegat, un public pe care îl cunosc și eu, pe care îl cunosc și actorii (și cu care sunt confortabili, nu că ar conta foarte mult, doar sunt profesioniști), și care va fi "exploatat" și în spectacol, care nu e nicidecum un produs clasic care "nu sparge cel de-al patrulea perete." Interacțiunea cu publicul aduce cu ea și foarte multă improvizație, mascată frumos în parametrii funcționali în care să nu ne dăm seama neapărat dacă ceva a fost sau nu a fost gândit dinainte. Avantajul familiarității cu oamenii din sală e că există un grad mai mare de siguranță că vor fi prinse referințele din breaslă când vine vorba de unele glume foarte specifice. Și mai există unul - dar e tranzacțional, depinde oricum de prestația actorilor - acela că receptivitatea crește și, odată cu ea, cresc și reacțiile.

Spoilere nesimțite (săriți peste dacă simțiți nevoia, deși vorbesc fluent previzibilul): în finalul spectacolului se pune Plec pe Marte, de la Smiley și Cheloo, la un moment dat se împart în public niște batoane de Mars. Sunt lucruri atât de firești în stupidul lor încât mă fac să-mi fie foarte dor de Cluj, dar bine că pot să văd producțiile lor și aduse în București.

Dacă nu mă declar neapărat fanul spectacolelor cu cioace, totuși sunt fanul unor construcții witty când vine vorba de cioace în sine. Totul e să fie ambalate cât să nu dea impresia de ieftineală și super-facil, iar aici mi se pare că perspectiva regizorală anulează ieftineala și cât de fumate sunt în general unele dintre glume tocmai prin asumare, prin contrast, prin alternanța cu teme grave, prinse toate într-un melanj tip kitsch poetic voluntar.

Alt spoiler nesimțit: nu pleacă nimeni pe Marte. Tot "performance"-ul e gândit eufemistic, la mine a ajuns ideea de a trăi fiecare experiență în prezent, ca să nu te încerce regretul la final că nu le-ai făcut pe toate așa cum ar fi trebuit. Iar eufemismul e deja una dintre semnăturile Reactor, cum e și în Gliese 445, sau în Interior-lumină, de exemplu. Am făcut la un moment dat o listă într-una dintre cronicile despre Reactor în care am inventariat lucrurile recognoscibile, iar acum o să mă mai opresc doar asupra lucrului cu sunetul / mișcarea în forma unui loop cvasi-infinit (nu de alta, dar restul aveau legătură cu Adonis, iar el nu joacă în produsul de față). Aș fi tare curios să văd un proces de lucru la un spectacol cu Reactorii, la fel cum sunt de curios de produsul noii lor rezidențe, spectacolul Memoriile unui Lolo, dar pentru moment mă bucur de fiecare nou spectacol tot de sub umbrela lor emergentă, cu atât mai mult cu cât îmi reactualizează o identitate mișto, hipster și experimentală de-a binelea.

Cu Marte pe Marte călcând e un performance-colaj, un kitsch poetic coregrafiat, un haos controlat, în care fiecare vorbește despre experiențele proprii, în care încărcătura eufemistică se topește și devine pur personală. Sigur, firul roșu care leagă toate astea e dictat de repulsia față de filistinii care aduc planeta în ultimul hal, zi de zi (surpriză, tot noi). Spectacolul poate trece lejer ca eseu avant garde despre ecologie, ca statement pentru protejarea planetei pe care ne dorim să mai putem locui, dar o distrugem patologic, generațional, pe zi ce trece. Și uneori ne lovește câte o realizare care ne scutură puțin de ego. Și facem demersuri pentru asta, dar și în demersurile noastre cele mai fierbinți, în vânzoleala cea mai aprigă, tot despre noi ajunge să fie vorba. Natura e un spectacol care nu are nevoie de regie, ci se întâmplă, iar noi jucăm spectacolele proprii în contra ei, în ciuda ei, parcă mințindu-ne tot mai vehement că o facem pentru ea și odată cu ea. Suntem destul de neîncăpători pentru planeta pe care stăm (nu invers!), dar uneori suntem neîncăpători și pentru noi înșine. Și cam asta sintetizează Cu Marte pe Marte călcând, spectacol pe care l-am privit cu o detașare deopotrivă ciudată, dar firească, despre care am gândit ulterior că ar fi inumană. Un spectacol în timpul căruia m-am gândit doar la mine și la ce Dumnezeu fac și cum pot să fac mai bine pentru planeta asta, un spectacol care mi-a adus aminte despre câteva discuții avute cu un prieten bun, care acum e în junglă în Guatemala, despre toate felurile de copaci și fun facts despre fiecare în parte. L-am privit cu ochi infam, parcă, ascultând fiecare metaforă despre degradarea rapidă și sigură a planetei și interiorizând-o până în punctul în care nu a mai fost doar un moment de entertainment ce aveam în față.

Apoi spectacolul s-a tot întors, în repetate rânduri, la natura umană, într-o formă-hibrid, ca work in progress, dar cumva toate generalitățile aduse în discuție (ba chiar și toate lucrurile mult mai specifice despre care se amintea), totul a venit și a dat în cap sensului naturalist de dinainte, exact așa cum face pentru mine teoretizarea, exact așa cum fac și eu acum, în încercarea de a scrie cronica de față.

Cu toții suntem niște mecanisme observaționale cu responsabilitate, dar felul în care luăm responsabilitatea asta e customizabil pentru fiecare. M-aș bucura să povestesc, la un moment dat, cu echipa din spate despre spectacolul ăsta. Și să văd cum văd ei responsabilitatea în relație cu un spectacol pe o temă precum degradarea planetei. Pentru că nu e ușor de mers la el, dar e super ușor de plecat de la el, răbdarea ta e acum sintetizatorul pe care fiecare își mixează loop-ul interior, iar toată schema asta abstractă sau abstractizată a lucrurilor vorbește fie despre toate, fie despre nimic cu adevărat. E o rețetă pretențioasă și nu e ceva cu care masa publicului e obișnuită, e mai degrabă gândit pentru o nișă de oameni, pentru breaslă mai specific, de aici și cascada de inside jokes pe care nu le poți prinde decât în cunoștință de cauză. Sigur, te fură mișcarea, sincronul, părțile de sinceritate brutală, dar peste toate plutește un formalism care închistează sensul în cele din urmă. Se discută pluridirecțional despre lume și despre sine, într-un fel cumva tranzitoriu, dar nu concentric, ci aparent random, deși sunt sigur că nu randomizarea a fost intenția adevărată aici.

Adică mi-a plăcut spectacolul, dar dacă m-ați întreba "de ce?", cel mai probabil v-aș vorbi despre mine, nu despre el. Și cam asta facem când ceva ne place, ne asociem cu experiența, după care o topim în propria conștiință. Lucru de care se ocupă și Andrei Pop în spectacol, reușind să conceapă un univers vizual intrigant care e - în cea mai mare parte a timpului - o oglindă. Cu Marte pe Marte călcând e un performance de oglindă cât te speli pe dinți dimineața, sau e sincronul pe care trebuie să îl explici, sau e o lecție despre cum mai puțin despre noi înseamnă, contraintuitiv, mai mult despre noi, spectacolul ia comicul facil și îl "defacilizează" în situații de un ermetism funcțional de invidiat, dar rămâne deschis și invită / incită la cât mai multe interpretări.