Ada-Maria Ichim - Jurnal berlinez - Ziua 3 (seara)

Cine crede că un festival de filme este doar un loc de întâlnire al minţilor creative, se înşeală. Este un loc unde se cumpără şi se vinde, un loc unde fiecare cent/penny/bănuţ îşi are importanţa lui.

Încercând sa văd unul dintre filmele germane din Competiţia festivalieră, Good Bye, Lenin! (La revedere, Lenin!) film la care nu am reuşit să intru la proiecţia de presă, am descoperit proiecţiile suplimentare din cadrul Market-ului (Târgul de filme). O întreagă mulţime paralelă, o îmbulzeală diferită de cea a jurnaliştilor, cu o medie de vârstă surprinzător de mică aştepta să intre la film. La uşă, reprezentanţii distribuitorilor Bavaria Films culegeau cărţi de vizită, ca pe bilete. Eu, neavând una, mi-am afirmat sus şi tare drepturile de gazetar, nedreptăţit de organizatorii festivlului, şi am intrat. După un scurt moment de panică, în care mi-am dat seama că este un film german care, nefiind în proiecţia oficială, s-ar putea să nu fie subtitrat într-o limbă accesibilă mie, de exemplu engleza, m-am aşezat comod în rândul trei (s-ar părea că devine un motiv recurent al vizionărilor), unde mai erau locuri.

După primele secunde de generic am înţeles de ce era aşa bătaie pentru film, este o producţie X-Filme Creative Pool, compania care a produs Run, Lola, run (Aleagă, Lola, aleargă), iar regizorul Wolfgang Becker a regizat şi Leben ist eine Baustelle (Viaţa este un şantier) din 1997, unde îl are ca c-scenarist pe Tom Tykwer, care a căpătat o menţiune specială la Berlinala din acel an.

Încă de la excelentul generic Good Bye, Lenin te cucereşte cu o grafică alcătuită dintr-un colaj plin de umor de elemente arhi-familiare, care ţin de iconografia comunistă rusofilă: cravate de pionier, blocurile în soare, ultimele împliniri ale industriei constructoare de maşini, veseli ţărani şi şi mai veseli muncitori. Următoarele 100 de minute nu dezamăgesc. Povestit la persoana întâi de un tânăr crescut în Berlinul de Est, a cărui mamă este profesoară, dirijoare a corului de pionieri şi laureată a medaliilor de stat pentru activităţi sociale, filmul este o incursiune într-un posibil viitor, oglindă sucită a realităţii. Când mama, Katrin Sab, se trezeşte din comă după 8 luni, timp în care are loc căderea Zidului, unificarea celor două Germanii, occidentalizarea Berlinului, fiul, Daniel Bruhl, decide să o protejeze ascunzându-i întreaga realitate istorică şi oferindu-i o imagine prefabricată. Problemele lui sunt tandru-amuzante când începe să caute în gunoi borcane vechi de conserve cu etichete din fostul RDG pentru a-i oferi mamei ce e mai bun posibil, în forma cunoscută ei, hilare când îşi instruieşte vitorul cumnat, crescut în Vest, cum să se prezinte ca un pionier fruntaş, şi de-a dreptul apocaliptice când re-montează ştirile de televiziune creând o realitate nouă, în care germanii din Vest se refugiază în Est, iar reţeta Coca-Cola este de fapt un secret al unei fabricii de sucuri din RDG.

Ieşind din sala de cinema, la Sony Center, privesc în jur, la luminile albastre încastrate în pavaj, la structura asemănătoare unei pânze de cort aflată la zeci de metri înălţime deasupra capului meu, bucurându-mă de modernitatea pieţii înconjurate de sticlă şi beton şi de faptul că am trăit aceste schimbări. Uit de toţi cei pe care aceleaşi schimbări i-au năucit, rănit, dezarticulat, cărora le-au transformat în mod ireversibil, iremediabil şi, adesea, din punctul lor de vedere, inacceptabil viaţa.

Ajunsă acasă descopăr cu bucurie că funcţionează televizorul din cameră. Pot afla dacă a început sau nu războiul, căci festivalul mă ocroteşte într-un cocon de realităţi diferite, de oglindiri ale vieţii, de incursiuni în alte lumi. Pe scurt, de filme.