Thrill Me: Povestea lui Leopold și a lui Loeb
Un musical de Stephen Dolginoff
Traducerea: Ionuț Grama
Distribuția:Nathan Leopold - Dragoș Ioniță / Richard Loeb - Andrei Mărcuță / Acompaniament pian - Mihai Murariu
Regia: Ionuț Grama și Dragoș Muscalu
Alina Epîngeac: Despre ce e Thrill Me?
Ionuț Grama: E un spectacol despre cine suntem noi ca oameni, cu problemele noastre din trecut, cu felul în care ne raportăm unul la celălalt, în mijlocul unor relații pasionale, puternice - definitorii, chiar. După ani, sau la finalul vieții, fiecare constată că a avut acea relație care l-a definit. E mai puțin important că s-ar fi putut salva sau că s-ar fi putut retrage în orice punct. Unele relații devin atât de puternice și de greu de gestionat, încât logica nu mai face față sufletului. În acel moment, asemenea întâlniri te fac orb la tot ce înseamnă busolă etică, realitate; efectiv nu ai de ales și hrănești acel raport, chiar dacă știi că nu poate aduce nimic bun - în sensul general valabil. Dar pentru tine, acea relație este totul.
A.E.: Ce îi ține împreună pe Nathan și Richard, personajele din Thrill Me?
I.G.: Ambii au nevoia primară de a fi validați - și o fac unul prin celălalt. Niciunul singur nu este complet. Paradoxal, în această relație incompatibilă ei își găsesc validarea. E o diferență uriașă între felul în care fiecare percepe această validare și tocmai asta face ca relația să se macine din interior până se autodistruge. Richard e scris ca un tip rece, aproape un artefact creat de sine. El e o construcție a ceea ce familia lui a dorit ca el să devină. De aici vine sentimentul lui de inadecvare și nevoia de a-și cultiva o imagine. El e asumat 100%, o mască pe care și-a confecționat-o, care conține șarm și are și susținere teoretică în Nietzsche, pe care abia ce l-a descoperit. Dacă nu ar fi avut acest fundament nociv, poate ar fi putut deveni cu totul altceva. Un amănunt interesant pentru Nathan e pasiunea pentru păsări. E obsedat să le observe, e voyeurist. Le urmărește în habitatul lor natural, libere. Iar Richard, pentru el, e o pasăre fascinantă tocmai datorită aparentei libertăți absolute, pe care, la final, reușește să o aibă doar pentru el, punând-o într-o colivie. Iar asta e foarte trist.
A.E.: Cât sunt de maturi?
I.G.: Ei au 19 ani. Dar și la 30 de ani, chiar dacă ai alt mod de a vedea lucrurile, poți cădea în aceleași capcane proprii. Sunt atât de multe forme de iubire. Ei au o relație construită în timp. Au crescut împreună, au fost doi prieteni foarte buni, nedespărțiți de când erau copii. Nathan e cel care se maturizează - de la "fac orice pentru tine" până la decizia pe care o ia pentru amândoi, "ne oprim aici". Sau, mai degrabă, "continuăm după regulile mele".
A.E.: Cât de șocant crezi că e subiectul?
I.G.: În spectacol nu e doar vorba despre o crimă. Ci despre distrugerea inocenței. Brutalitatea și violența și urâtul devoalează ce e dincolo, ce e frumos - mizele se ridică într-atât încât orice devine posibil și vezi de ce sunt capabili oamenii, și în bine, și în rău. În plus, e o metaforă, cu atât mai mult cu cât suntem în convenția dată de musical.
A.E.: E un spectacol pentru toată lumea?
I.G.: Niciun spectacol nu cred că e pentru toată lumea. Teatrele insistă să își vândă spectacolele la pachet. Se folosește formula "publicul nostru". Oamenii pot asocia un spațiu cu un stil anume raportat la gust, la un profil estetic, dar e greu să asociezi teme anume unui teatru (dacă scoatem din ecuație puținele teatrele construite în jurul unei mișcări sau direcții clare). Ce face delicată prezentarea acestui spectacol e tocmai suma de ingrediente care aparent au toate șansele să nu prindă. E o poveste despre doi criminali, ceea ce îi poate îndepărta pe unii spectatori. E musical, un gen care nu are o răspândire prea mare la noi în țară. În plus, e un musical în doar două personaje, cu un pianist. Nu are acel efect spectaculos aparent cu care să îți capteze ochii. Pe mine tocmai asta m-a atras la el - e o poveste despre doi oameni acompaniată de o muzică scrisă special ca să îți arate ce e dincolo de ce fac personajele, care te ajută să înțelegi ce simt ele, e foarte intim. Necesită într-adevăr o disponibilitate din partea spectatorilor - să fie dispuși să se lase purtați într-o poveste cu atâta întunecime și cu atâta speranță.
A.E.: În ce constă complexitatea structurii dramatice?
I.G.: Presupune o gimnastică emoțională, cu treceri foarte rapide între scene, aproape filmic. E o poveste din trecut prezentată de un personaj din "prezent". Și, de fapt, povestitorul este cel cu care ajungi să rezonezi. La final, pe el îl ierți - sau nu - în funcție de cum te raportezi la acesta după ce îl auzi spunându-și povestea.
A.E.: Cum a funcționat procesul traducerii și adaptării scenariului?
I.G.: Destul de dificil, dar foarte plăcut. Eu am lucrat la multe adaptări pentru proiecte de dublaj. Partea cea mai frumoasă e că ai foarte multă libertate într-un sistem extrem de precis, matematic, dat de muzică. Eu sunt foarte tipicar și mă străduiesc să păstrez același număr de silabe în română pentru a încăpea exact pe note. Aici sunt multe numere scrise în stiluri diferite, multe dialoguri cântate - a fost destul de mare provocarea. Mi-a plăcut foarte mult. E și o muncă foarte creativă. Limba engleză e mult mai permisivă și mai eficientă. E foarte clar ce vor să spună în cuvinte puține. În română, de multe ori, trebuie să folosești mult mai multe cuvinte pentru a spune același lucru, așa că e nevoie de o oarecare echilibristică lingvistică. Provocarea a fost ca, în final, să poți asculta versurile în română și să nu pară o traducere.
A.E.: Ce zonă a vulnerabilității tale artistice accesează Thrill Me?
I.G.: Proiectul a venit ca un fel de bulgăre pentru mine. Știam muzica de câțiva ani. Nu citisem, încă, tot textul. Apoi l-am tradus și acea etapă s-a încheiat și a venit propunerea de a deveni coordonatorul artistic al întregului proiect, tocmai pentru că eram foarte familiar cu povestea și cu universul ei. Inițial am refuzat propunerea de a fi regizor. Mi s-a părut o responsabilitate uriașă. Dedicarea și pasiunea celor doi actori m-a făcut să-mi doresc să preiau atribuția asta.
A.E.: Eu te văd ca pe o stâncă a proiectului.
I.G.: Nu mi-am propus să fiu asta. Eu sunt un om foarte timid. Din acest motiv mi se potrivește mai bine actoria, pentru că pe scenă am totul bine pregătit, stiu exact ce am de făcut, pot improviza între jaloane bine stabilite. Nu m-am considerat niciodată un team leader. Deși am fost pus în postura asta de mai multe ori și tind să cred că m-am descurcat. Sunt lucruri pe care ești capabil să le faci, pe care poți să le faci cu mare încredere. Eu am fost foarte vulnerabil în postura asta destul de nouă pentru mine. Am emoții când propun câte ceva nou. Am nevoie să mă gândesc acasă la rezolvări pentru scene și motivații și mișcări, mă gândesc cum să îmbogățim personajele, mă simt și vulnerabil, și entuziasmat să văd dacă lucrurile gândite de mine se potrivesc sau nu cu ce se întâmplă la scenă și cu ce propun actorii. E mai important să dezbatem și să încercăm, decât să vină cineva care să spună: așa facem.
(va urma)