Thrill Me: Povestea lui Leopold și a lui Loeb
Un musical de Stephen Dolginoff
Traducerea: Ionuț Grama
Distribuția:Nathan Leopold - Dragoș Ioniță / Richard Loeb - Andrei Mărcuță / Acompaniament pian - Mihai Murariu
Regia: Ionuț Grama și Dragoș Muscalu
Alina Epîngeac: Cine e Richard pentru tine?
Andrei Mărcuță: Am început să mă apropii de personaj citind scrisorile pe care și le trimiteau el și cu Nathan. Am găsit inclusiv fișe ale psihologilor care analizau comportamentul lor în închisoare și acolo apăreau diagnosticul de narcisist și termenul de pervers, care desigur astăzi și-a mai schimbat din conotație, a fost cumva demonetizat. Apoi am căutat să mă documentez, să înțeleg mai bine ce presupun aceste comportamente. Ce m-a ajutat pe mine a fost să realizez că neajunsurile lor emoționale, la o scară mult mai mică, se regăsesc, cumva, în fiecare dintre noi. Am căutat similitudini, senzații recognoscibile și mi-am dat seama că și eu, în unele situații din viața mea, puteam să identific, mult diminuat, sentimente asemănătoare. Încet-încet, am ajuns mai aproape de el.
A.E.: Te-a speriat personajul?
A.M.: Nu. Nu mi-a sărit în ochi gravitatea situației, crima, ci motivul care îl face pe el să fie atât de incitat. Actul era cumva secundar motivației lui. Opiniile lui, trecutul care l-a adus în punctul de a-l face capabil de asemenea gânduri - mi s-au părut mult mai îngrozitoare decât fapta în sine. Nu minimalizez, dar pentru mine tot istoricul său a fost cel care m-a pus în gardă apropo de cum ar trebui să abordez personajul. Nu m-a speriat Richard. Știu că formarea lui socială, în copilărie, a fost marcată de o guvernantă care l-a izolat. Era închis în casă, obligat să citească biblioteci întregi; a avut atâtea bariere, încât în momentul eliberării explozia nu a mai putut fi controlată. Nevoia de plăcere nu e intrinsecă, ci suplinea traumele din copilărie.
A.E.: E un personaj greu de "apucat".
A.M.: Da, e un personaj colorat, amplu, foarte bine punctat, pe care dacă îl analizezi mecanic, te poate speria. Deci, găsind motorul care pune totul în mișcare în copilăria lui, am intrat pe făgașul de a-l descoperi din interior. Și am împletit informațiile extra-scenice cu textul. Găseam motivații pentru unele replici în situațiile din viața reală a personajului. În Nietzsche, în Așa grăit-a Zarathustra, inclusiv, am găsit unele detalii care m-au ajutat să îmi explic unele acțiuni.
A.E.: Cum s-a transformat în timpul lucrului relația ta cu personajul?
A.M.: În cadrul procesului de lucru mă răcisem cumva de text, pentru că a intervenit concentrarea asupra muzicii. În loc să mă îndrept exclusiv spre actorie, spre personaj, eram atent să cânt bine, să fie valabil sentimentul acelei emoții atât de înalte, care nu poate fi exprimate decât prin cântec; cum puteam eu îmbina cât mai bine aceste două arte. Atunci, atenția s-a divizat în mai multe direcții. Și e firesc.
A.E.: Cum te simți în intimitatea unui musical de cameră?
A.M.: Prima dată când am repetat în sala de la Teatrul Act am avut ciudata și plăcuta senzație că sunt în Colosseum, cu publicul deasupra mea. Primul gând a fost că am intrat într-un ring, în care pereții se răsturnau pe mine. În scenă sunt trei puncte de interes - noi doi și pianul - și asupra lor e o atenție constantă, sunt zero momente de pauză. E un exercițiu foarte bun pentru mine să nu fiu prezent doar atunci când am replică. E un exercițiu de prezență în care nu ai voie să îți iei secunde civile.
A.E.: Ce sentiment ai legat de acest experiment al unui musical atipic, să îi spunem, în peisajul nostru teatral?
A.M.: Situația din piesă e foarte puternică, e carnală. Eu aș fi văzut acest gen de text și fără muzică. Iar când spui musical, te gândești că există o orchestră în fosă; ori în cazul nostru e un singur pian. Și cu toate astea, pe cât de "simple" și "curate" sunt piesele, pe atât sunt de complexe. Și mai sunt doi actori. E la polul opus față de orice așteptări legate de musical. E o responsabilitate enormă. Dar, în același timp, mă bucur enorm. Nu e o frică, e chiar "thrill". Mi se pare extrem de intim și de dinamic totul, fără prea multe adjuvante exterioare, fără efecte, fără nimic spectaculos vizual. Noi suntem descoperiți complet și trebuie să jucăm totul.
A.E.: Cum ai lucrat cu Dragoș Ioniță?
A.M.: Noi am fost colegi de facultate, la Cluj. Din anul trei am început să ne înțelegem foarte bine. Avem în comun pasiunea pentru profesie. Îmi e foarte greu să lucrez cu cineva care nu își dorește cu adevărat - chiar dacă joacă bine, dar văd că se consideră mai presus de ce se întâmplă. Iar Dragoș răspunde exact nevoii mele a fi alături de cineva care își dorește cu adevărat să fie acolo, încercând să scoată maximul din potențialul său. Iar acest lucru mie îmi dă o plasă de siguranță. E un sprijin enorm pentru mine. Și un foarte mare bonus e să știi că nu ești judecat.
A.E.: Voi sunteți două fețe ale aceleiași medalii. Ce simți că ai acumulat lucrând la acest proiect?
A.M.: Evident, mai întâi tehnică vocală. Iar ca actor tânăr, încă neexperimentat, observ la mine că în multe situații nu pot separa un gest de un gând, să ies din inerția unor comentarii care asociază un gest unui anumit cuvânt. În acest musical, una e tehnica, și altele sunt ce cânți și ce joci. Toate trei trebuie să funcționeze împreună. Pentru a da viață personajului trebuie să deconstruiești toate cele trei elemente. Pe mine m-a ajutat să descopăr că gesturile pot spune ceva și pot face altceva, la fel de veridic; nu au doar o formă și atât.
A.E.: Ce te emoționează la spectacol?
A.M.: Muzica. Eu am studiat flaut clasic patru ani. Renunțarea la școala de muzică, paradoxal m-a apropiat și mai mult de muzică, iar pentru mine, ea e un motor foarte prezent. O asociez cu diverse experiențe. Și când am ascultat prima dată uvertura spectacolului la pian, pentru mine a fost un declic. Se creează un ambient pe care tu ca actor îl simți: mergi în aceeași direcție, mergi în contrapunct, ai constant raportarea la muzică. Mi-a fost mai ușor să am această ancoră.
A.E.: Care e gândul cel mai puternic pe care tu l-ai extrage din spectacol, dacă ai fi spectator?
A.M.: Mi se pare fascinant că ei, de fapt, sunt doi copii. Îmi imaginez spațiile descrise în spectacol, dialogurile cu poliția; în jurul lor e o lume a adulților. Și ei sunt puști. În anii 20', la 19 ani, da, erai considerat bărbat. Dar ei provin din familii care i-au menajat, nu i-au lăsat să se descurce pe cont propriu. Dacă m-aș pune în ipostaza de spectator, cred că ăsta ar fi gândul pe care l-aș avea când ies din sală - doi copii care își asumă foarte serios rolul de adult, dar greșesc tocmai pentru că se joacă de-a adulții.
(va urma)