Thrill Me: Povestea lui Leopold și a lui Loeb
Un musical de Stephen Dolginoff
Traducerea: Ionuț Grama
Distribuția:Nathan Leopold - Dragoș Ioniță / Richard Loeb - Andrei Mărcuță / Acompaniament pian - Mihai Murariu
Regia: Ionuț Grama și Dragoș Muscalu
Alina Epîngeac: De ce Thrill Me? De unde a venit acest curaj de a face spectacolul?
Dragoș Ioniță: Ionuț Grama mi-a propus textul, undeva prin 2018. Mi-a plăcut foarte mult povestea (ca thriller), iar ce m-a atras definitiv e structura de musical în două personaje acompaniate de un pian; mi s-a părut fascinant cum un singur instrument creează un întreg univers atât de complex - trecem de la jazz, la baladă, bossa nova cu ritm de samba, apoi la o tonalitate sumbră, în final ajungând la vals. Cât despre curaj... a venit odată cu întâlnirea din anul I de Master cu îngerul meu păzitor, Diana Moga. I-am spus că visez de cinci ani să pun în scenă musicalul, dar cum facem să construim un proiect în jurul spectacolului și să adăugăm un substrat social relevant pentru România? Și a venit pe loc cu ideea care a stat la baza justificării: sănătate mintală și relaționară în cuplurile LGBTQ+ din România. Așadar, curajul e și nu e.
A.E.: Am întrebat direct despre curaj pentru că e o condiție a unei teme foarte prezente în proiect: vulnerabilitatea. Iar voi v-ați antrenat consistent vulnerabilitatea și curajul în timpul repetițiilor.
D.I.: E cumva ironic, pentru că mie îmi este foarte greu să îmi dau voie să fiu vulnerabil. Probabil în urma unui șir de evenimente mai puțin fericite din facultate, din viața mea personală, care m-au făcut să îmi pun singur piedică și să am tot felul de gânduri parazitare. Teama mea cea mai mare e să nu-mi poți vedea sufletul. Acum e paradoxal că eu, în postura de producător, am propus un proiect despre vulnerabilitate. Actorul de pe scenă care interpretează personajul prin ochii căruia se vede povestea nu poate să fie, încă, la momentul la care vorbim acum, vulnerabil. Nu știu de ce. Dar am încredere.
A.E.: Care e relația personajelor cu muzica?
D.I.: Știm din teorie că personajele mint. Mai puțin în monolog, când ne spun de bună voie exact ce gândesc. Aici, în solilocviu, aflăm gândurile ascunse ale lui Nathan și cât de mare este, de fapt, zbuciumul pe care încearcă să-l ascundă. Și ce e frumos în musical e că, indiferent dacă personajele nu spun tot adevărul în mod deliberat, muzica dă subtextul. Muzica nu minte. Iar Nathan și Richard mint pentru că se mint pe ei înșiși, amână să recunoască ceea ce știu deja. Numărul meu preferat din spectacol e My Glasses; la un moment dat, când ajungem la climax, pianul are o schimbare de ritm atât de bruscă, încât am senzația că se dilată timpul ca în Matrix, iar Nathan parcă plutește spre impactul inevitabil cu realitatea. Pe scurt, nu poate exista musical fără emoție puternică. Ce rost are să adaugi muzică unui text dramatic, dacă ea nu încorporează, nu amplifică și nu oferă strălucire emoției?
A.E.: Cum te raportezi la relația cu partenerul tău? E o zonă de confort, de intimitate profesională?
D.I.: Îl iubesc foarte mult pe Andrei. E un partener foarte atent și extrem de muncitor. Să fiu sincer, câteodată sunt puțin invidios, pentru că se aruncă foarte ușor și "se duce mult" în propuneri. Lui îi ies foarte ușor lucruri pentru care eu mă consum zile întregi, dar asta mă ambiționează. Andrei are mai multă libertate, iar asta mă face să simt în siguranță cu el pe scenă. Răbdarea lui, intimitatea pe care mi-a oferit-o, plasa de siguranță pe care o simt mereu - sunt un cadou pentru care sunt recunoscător până la cer.
A.E.: Care e relația dintre Nathan și Richard?
D.I.: Nathan îl iubește pe Richard. Definiția iubirii din perspectiva lui: a face orice pentru acea persoană. În viața de zi cu zi sună exagerat, dar Nathan chiar face totul. E o poveste de iubire. Mă emoționează și îmi pare rău de sufletul lui.
A.E.: Cu povestea de iubire putem empatiza. Asta cred că e miza spectacolului. Ce e frumos la Nathan?
D.I.: Devotamentul. Din prima lor scenă împreună ne dăm seama că e unul bolnăvicios, o dependență. Acceptă propunerile lui Richard fiind perfect conștient de gravitatea lor, de cât de greșite sunt, și, totuși îi rămâne fidel ("Cum am ajuns aici? [...] N-aveam putere să mă las condus de propria conștiință"). Din devotament vine și iubirea; are un curaj teribil de a-și călca pe principii și o nevoie constantă de afecțiune, care îmi place și nu îmi place, pentru că mă regăsesc enorm în asta. Nu vreau să îl fac plângăcios. Mă intrigă latura asta a lui. Replica mea preferată, care cred că e definitorie pentru Nathan, vorbește despre Richard în ultima scenă: "Cred că, dacă n-ar fi murit înjunghiat în închisoare acum mulți ani... poate că l-aș fi... mă rog... poate că n-ar trebui să spun asta.". Acele puncte de suspensie pot însemna două lucruri: ori l-aș fi omorât, ori l-aș fi iubit în continuare. Și cred că voi iubi și voi înțelege pe deplin personajul când o să aleg cum să completez acele puncte de suspensie. Da, spectacolul e bitter-sweet.
A.E.: De ce îți e frică atunci când spectacolul va fi văzut de public? Ca actor și ca producător.
D.I.: Ca actor îmi e frică să nu cumva să-mi las emoțiile să mă copleșească și să încep să mă auto-analizez - am "talentul" de a cădea în latura mea tehnică / matematică. Sunt omul extremelor. Iubesc atât de mult spectacolul ăsta, încât nu vreau să-mi pară rău că nu am trăit fiecare minut cu adevărat. Din perspectiva de producător, pot spune că am adunat o echipă foarte mare de oameni, extrem de talentați, care au muncit pe finețe și detaliu ca să aducă proiectul ăsta la viață - lucru pentru care îi aplaud și pentru care le mulțumesc din tot sufletul. Publicul va vedea pe scenă doi actori și un pianist, deși "în culise" mai sunt de zece ori pe atât. Vreau să le facem cinste acestor oameni și să nu stricăm ce s-a construit într-un an de zile. Nu vreau să spun la final: ce ar fi fost dacă?
A.E.: Cum ți-ar plăcea să fie înțeles spectacolul?
D.I.: Sper ca publicul să vadă dincolo de faptele reale. Noi producem acest spectacol într-un context care ne-a antrenat să găsim valențe noi ale libretului. E o metaforă inspirată de un caz real, care vorbește despre o relație toxică ce poate fi extrapolată general valabil (indiferent de orientarea sexuală). Sper ca publicul să vadă un musical din sectorul cultural independent și să depășească preconcepția legată de gen ("Musicalul e un concert cu text."). Și mai mult decât atât, nu vreau să fie înțeles într-un mod vulgar, prin prisma subiectului (apropo de temerile pe care le am ca producător), ci vreau ca oamenii să vadă până unde putem să mergem atunci când iubim pe cineva și când e prea târziu să ne dăm seama că e prea târziu.
(va urma)