Thrill Me: Povestea lui Leopold și a lui Loeb
Un musical de Stephen Dolginoff
Traducerea: Ionuț Grama
Distribuția:Nathan Leopold - Dragoș Ioniță / Richard Loeb - Andrei Mărcuță / Acompaniament pian - Mihai Murariu
Regia: Ionuț Grama și Dragoș Muscalu
Alina Epîngeac: Ce îți place la spectacol, la text, la poveste; ce nu îți place?
Dragoș Muscalu: Îmi place în primul rând că e musical. Am o slăbiciune din liceu, fiind pasionat de muzică în general și de Jesus Christ Superstar în special. Am văzut atât montări în străinătate, cât și spectacolul de licență făcut de ultima clasă a lui Adrian Pintea. Musicalul e un gen de spectacol pe care îmi pare rău că nu l-am practicat, așa cum îmi pare rău că nu am făcut nici Commedia dell'arte în facultate. Iar textul mi-a adus aminte de Rope, filmul lui Hitchcock, despre care am aflat, după ce am intrat în proiect, că are la bază același caz real. Ce nu îmi place - de fapt, ce mi se pare foarte greu... trăim într-o societate nu foarte permisivă, iar povestea a doi tineri gay care omoară un copil s-ar putea să nu fie foarte bine primită. Asta rezumând foarte abrupt. Dar, pe de altă parte, și dacă aș spune: "Vreți să vedeți un musical despre ultimele șapte zile din viața lui Iisus Hristos?", nu știu câți ar spune da. Și, cu toate astea Jesus Christ Superstar e mega hit.
A.E.: Ai găsit o cale să depășiți aceste prejudecăți, să spuneți povestea altfel?
D.M.: Problema mea când citeam textul a fost: cum să facem ca lumea să empatizeze măcar cu unul dintre ei. Cu Nathan; ca personaj, ca ființă vie. Și aici intervine procesul relației toxice. Pentru că, fiecare dintre noi, după o anumită vârstă, avem în trecutul nostru o relație toxică. Poate nici nu suntem neapărat conștienți de ea decât mult mai târziu - ne dăm seama că am trecut prin ea după ce s-a și terminat. Sau noi înșine, posibil, și fără să vrem, să manipulăm pe cineva; nativ. Și, mai mult, dacă ce se naște între Dragoș și Andrei trece de această barieră a preconcepțiilor și devine o poveste de dragoste vie. Asta e miza. Și mai mult, la un moment dat să speri într-un fel de mântuire.
A.E.: Crezi că Nathan se iartă la final?
D.M.: Nathan cel din realitate cred că s-a iertat. Și-a continuat viața când a ieșit din închisoare. Nathan-ul nostru nu cred că se iartă în totalitate. E genul de om care crede că are o super-putere de a căra totul; ca un măgar de povară. Poate duce multe, poate salva. Și atunci nu știu nici dacă simte nevoie reală de a se ierta. Își face o cruce pe care o cară în continuare.
A.E.: Care a fost dinamica de lucru? Cum ai construit spectacolul împreună cu Ionuț Grama și Andrei Mărcuță și Dragoș Ioniță?
D.M.: În acest proiect sunt două școli de teatru - Dragoș și Andrei au terminat la clasa Miklós Bács, eu și Ionuț Grama la casa Ion Cojar. E o întâlnire între aceste zone profesionale. Eu îmi formulez felul în care coordonez sau dau indicații și din zona de impro(vizație). Ionuț are foarte limpezi imaginile despre personaje, despre parcurs. Cred că ce îi lipsește școlii de teatru din România este tocmai o combinație între Cluj și UNATC. Felul intelectual de a rezolva o situație scenică se completează foarte bine cu felul visceral de a rezolva acea situație - desigur, într-un cadru coerent, pe care să îl cred și să îl înțeleg.
A.E.: Cât de mult poți jongla cu mijloacele convenționale ale actoriei în interiorul unei structuri atât de stricte dictate de partiturile muzicale?
D.M.: Ca un schior care trece printre jaloane pe pârtie. În actorie e mai greu să spui nu, pentru că încep un milion de discuții. În muzică e clar. Nu. De ce? Pentru că e altă notă. Acolo e o rigoare. Paradoxal, actorul ar trebui să simtă o răzvrătire naturală în fața rigorii și aici intervine libertatea sa de creație - de aici comparația cu schiorul care, între porți, poate să facă orice vrea el. Notele pot fi atinse vocal, dar intenția se poate schimba în funcție de regie, de stare, de emoție. La fel, dacă citești un text fără semne de punctuație - îi poți da ce interpretare vrei tu. E o libertate colosală. Și nu e libertatea absolută de la impro, unde te poate speria atâta libertate de a alege orice. Având structura fixă, am o siguranță dată de muzică.
A.E.: Muzica aduce extra-emoție.
D.M.: Muzica aduce contrapunctul. Sunt sigur că vor rămâne câteva fragmente pe care publicul le va fredona, mai ales că există câteva teme repetitive.
A.E.: Cum ai rezuma Thrill Me într-o singură frază?
D.M.: Să înveți să spui nu. Și să îți asculți instinctul. Îngerul nostru păzitor nu stă degeaba. Îți mai dă și bobârnace. "Cască ochii!".
A.E.: Care e ponderea vulnerabilității în spectacol?
D.M.: Sunt trei ipostaze - cea despre care se pune problema în proiect, în relațiile toxice din cadrul comunității LGBTQ+, care se poate extrapola, până la urmă, și către orice tip de relații interumane. Și aici vorbim de nesiguranțe, frici, percepția socială, acceptarea celor din jur, judecata. Apoi e vulnerabilitatea din spectacol - vedem unde îl duce vulnerabilitatea pe Nathan. Tocmai vulnerabilitatea lui Nathan e cea pe fundalul căreia se pot pune în aplicare visele lui Richard. Dacă nu ar avea acest sol fertil, imaginația lui nu s-ar concretiza. Și mai există al treilea tip de vulnerabilitate: cea a actorului, despre care profesorul meu, Ion Cojar spunea ca este indispensabilă, pentru că datorită ei te modifici. Actorul se modifică în funcție de partener. Și tot el spunea: "Adevărul meu e în celălalt". Doar așa funcționez pe scenă. Vulnerabilitatea actorului cred că e rudă cu masochismul. Aștepți să vină cât mai mulți oameni care se uită cum suferi tu pe scenă.
A.E.: Ce așteptări, dorințe sau frici ai legate de spectacol?
D.M.: I-aș dori o viață lungă, în primul rând. Actorii trebuie să păstreze această naturalețe pentru ca spectacolul să rămână viu. Relația dintre Nathan și Richard trebuie reconstruită de fiecare dată, trebuie să facă de fiecare dată drumul sub ochii noștri. Frica e ca spectacolul să nu se piardă într-un noian; să nu fie încă un spectacol care s-a repetat mai mult decât s-a jucat. Să aibă ceva de spus și să nu moară înainte de vreme. Iar ei merită din plin asta, pentru că își doresc enorm și muncesc la fel.