Iubirea nu e o portocală, dar nici ușor de tradus în alt fel - Love Is Not an Orange

Aveam în plan de ceva timp să văd documentarul Otiliei Babara, dar într-un fel sau altul s-a pierdut în listă. Acum a revenit, propulsat de selecția făcută de cele mai importante festivaluri de documentare din România. Îmi plac lucrurile de genul ăsta, sunt destul de sigură că există un fel de complot universal care mă împinge să aud și văd ce trebuie, când trebuie. Povestea Otiliei Babara e o analepsă în anii '90, în spațiul moldovenesc, însă perfect recognoscibilă și generației mele, cu realități doar în parte modificate în prezent.

Documentarul, format dintr-o serie de înregistrări video pe casetă cu rolul de "ține-mă la curent și nu mă uita", surprinde perioada de incertitudine post-sovietică, în care un număr considerabil de femei din Moldova au mers să muncească în străinătate pentru a putea trimite bani familiile lor rămase acasă. Un subiect specific ales, susținut de originile regizoarei, dar care poate fi extins cu ușurință, atât geografic, cât și ca perioadă. E un amănunt care merită menționat, nu pentru a diminua experiența particulară sau a nega istoria, ci dimpotrivă, pentru a întări magnitudinea unui fenomen cât se poate de real, valabil la o scară largă. Cum scrie și în sinopsis, cu un cuvânt care mi se pare potrivit, filmul e o înlănțuire de fragmente din viețile celor plecați și a celor mai mici, rămași, înlănțuire care se comportă ca un dialog indirect și, cu timpul, instabil și insuficient.


Înregistrările trimise părinților nu fac altceva decât să încerce să surprindă o bucurie nevinovată și sinceră, cea a unor mânuțe mici care sfârtecă zgomotos cutiile și ambalajele de cadouri primite de la mare distanță. Și transmit o încântare firească, la vederea jucăriilor, alimentelor și dulciurilor la care nu a fost permis accesul până atunci, dar cu ce preț? Cu prețul impresiei că zâmbetele sunt o consecință statornică și fidelă a lucrurilor tangibile ale căror ambalaje se aruncă la gunoi după ce se oprește filmarea.

Odată cu trecerea timpului, singurul lucru stabil devine schimbarea, iar înregistrările devin tot mai rare și depersonalizate. Se deschide pachetul și vezi o felicitare cu un peisaj maritim, unde scrie că mami te iubește și mai jos Tanti, tanti auguri! - și rămâi undeva în ceață gândindu-te că mama ta vede zilnic marea și te întrebi de când îți vorbește în italiană, ca și cum ați fi uitat că mai demult vorbeați acasă în română. Și, în ordinea firească a lucrurilor, în momentul în care folosești ceva zilnic nu îl mai poți aprecia, iar lucrurile absente - se uită.

Asta se întâmplă și în cazul de față. Cu timpul, copiii se apropie de persoanele din proximitate și le vine greu să mai țină cu degetele unor mâini din ce în ce mai mari de sfoara atât de subțire de care țineau odată cu atât de multă îndârjire. Speranța revenirii mamelor se risipește și nevoile se schimbă odată cu ei. Parafrazând vocea narativă a filmului, pot afirma că părinții oferă copiilor ce cred că le lipsește, fără să îi întrebe care le este cu adevărat nevoia. Nu fac judecăți morale și nici nu sunt partizan al delimitărilor în alb și negru. Pot să spun doar că lumea în care trăim ne încurajează indirect să vedem iubirea ca pe o portocală și în acest loc, sub această idee insinuată ne naștem, creștem și murim.

Trecând în revistă și elementele tehnice, structura documentarului este una minimalistă, construită din alăturări de segmente video înregistrate, lucru care oferă un substrat extrem de onest și apropiat la nivel uman. Prin acestea, se permite accesul în viețile oamenilor în cauză și vedem devoalarea incompletă a poveștilor din unghiuri subiective. Vocea narativă primește rolul unui suplinitor informațional, dar, la fel, deloc detașat de realitatea prezentată. Astfel vocea este a unei femei, aparținătoare aceluiași spațiu geografic, care analizează cu ochi maturi amintirea care îi pare familiară.

Love Is Not an Orange este un documentar sensibil și personal, nostalgic și declanșator de problematici trecute, prezente și viitoare. Cu un discurs bine coagulat și clar, deschide ambalajul foșnitor al unor amintiri pe care ai vrea să le filtrezi, dar inocența nu îți dă voie până la capăt. Ia o poziție clară cu privire la modul în care societatea capitalistă construiește o supremație a materialului și te afundă într-o permanentă insatisfacție, păstrând totuși un ton de empatie și înțelegere și o oarecare urmă de speranță pentru viitor.