Abordarea antropologică este total diferită de cea etnografică. Aceasta din urmă ar fi încercat să descrie monumentele culturii orale ale ciobanilor, concepția lor asupra vieții și morții, riturile lor de trecere așa cum ar fi acestea închegate în diferite creații. În toate periplurile sale, documentarul nu urmărește descrierea și cu atât mai puțin înțelegerea etnologică a ceea ce acești oameni și-au transmis și își transmit, a modului în care înțeleg și își explică universul. Nu, nimic din toate acestea, ci ceva mult mai important: o amprentă umană, personală.
Personalitățile fiecăruia se vădesc clar ca o fișă psihologică. Patriarhul transhumanței este un bonom cu un râs contagios, care parcă niciodată nu s-ar putea supără de nimic, care ar râde și în fața morții, privind-o calm, poate doar puțin îngrijorat, în ochi. Iar bărbăția asta nu îl împiedică să își șteargă o lacrimă (cu o batistă dedicată!) și să fugă în spate atunci când fiica sa se căsătorește. Matriarha este și ea o forță a naturii, care duce casa în lipsa bărbatului cu o energie considerabilă, pe care o îndreaptă și spre spiritualitate, mergând ore întregi către o mănăstire. Feciorul mai mare este expansiv, puțin lăudăros, așa cum îi șade bine oricărui flăcău, conștient de propria hărnicie și mândru, pe drept cuvânt, de alegerea sa de a merge pe calea păstoritului. Vorbește despre urși și lupi, despre câini și oi, dar, mai ales, despre cât de mult îi place calea pe care merge. Nu că ar continua ceva ce durează de milenii, ci că este o activitate în care se regăsește total. Copiii, la rândul lor, își trăiesc copilăria cu dragoste și înfloresc. Când vine din transhumanță, ciobanul își împarte pelerina către fată și bâta către băiatul mai mic, moment trăit total de cei doi copii: băiatul se mândrește cu bâta și manifestă o aparență de angajat lăudat de șef, iar fata, într-un moment surprins cu colțul camerei, dacă pot să spun așa, se leagănă în culcușul cald al "țolului" în care încă simte căldura corporală și dragostea tatălui său.
Fiecare subiect pe care îl urmărește cu camera de luat vederi, fiecare interviu în care îi încurajează să se dezvăluie, fiecare moment petrecut cu ei și transpus pe peliculă vorbește despre o persoană umană unică, conștientă de sine, de rolul ei în lume. Sau, cel puțin, conștientă că destinul este ceva deschis, numai bun să fie chestionat. Protagoniștii sunt însoțiți în sacru (nuntă, biserică, plecare în transhumanță) și în profan (taifas la gura focului, diferitele munci la oi, etc.), când e liniște și bine, când e periculos și greu.
Muzica, de obicei la fluier păstoresc, punctează momentele importante. Ea are nu doar rolul de a ilustra universul lor muzical, cât marcarea organică a ceea ce trăiesc. Când este diegetică, de obicei este de petrecere. Când este extradiegetică, încearcă să reflecte ritmurile lor ancestrale, uneori printr-un cadru general ce pare coborât din Nicolae Grigorescu.
În același timp, Budrală nu este un calofil. Rare sunt cadrele poetice, în care frumusețea naturii să fie subiectul. Apar, de exemplu, doi ciobani ale căror siluete se conturează pe un cer albastru. Sau, când turma merge molcom, în lumina caldă ce precede apusul. Ori, ca un leitmotiv, imaginea Căii Lactee, surprinsă pe un cer perfect senin.
Căci, oricât ar părea de improbabil, toate persoanele pe care le descoperă camera lui Budrală sunt reflexive, conștiente de dilemele, atracțiile și alegerile pe care fiecare om trebuie să le facă. Vorbesc, de exemplu, despre munte. Despre cât de mult trebuie să îți placă muntele și animalele pentru a alege calea grea și arhaică a păstoritului, punând chiar puțin dispreț față de tinerii care aleg să se holbeze într-un calculator. Alt protagonist, de fapt, o protagonistă, aduce și argumente economice: "se merită" să muncești cu animalele, pentru că, dacă ești într-un grup unit, profitul este consistent. Nu în ultimul rând, maturizarea sexuală este întotdeauna privită în față, atât la oameni, cât și la animale, cu toate consecințele ce decurg de aici. Atenție, oricât de aproape ar fi de ritmurile animalelor de procreare, niciodată continuumul dintre oameni și mamifere nu este afirmat, într-un refuz permanent față de bazele ideologice ale evoluționismului. Omul este întotdeauna mai mult, mai respectat, cu totul diferit.
Și pentru că dorește să aducă omul, iar nu folclorul, adică dinamica vie a oamenilor, bărbați și femei, și nu supra-structura ideologică patriarhală, există în acest film o egalitate latentă, la limita feminismului. Spre deosebire de imaginile folclorice, femeile și fetele din film poartă pantaloni, se încalță cu cizme de cauciuc și sunt vrednice nevoie mare. Mână caii, bat laptele, taie lemnele în lipsa bărbatului, dar, în același timp, pot să creeze momente de veritabilă intimitate casnică, țesând la război. Un cadru cu picioare în ciorapi de lână care apasă pe pedalele războiului te încălzește instantaneu.
Aici trebuie menționată o prevalență a camerei de a se concentra asupra picioarelor. Nu asupra mâinilor, deși de obicei, în alte filme, acestea sunt preferatele. Picioarele ilustrează explicit raportul oamenilor cu mediul, de obicei umed, clisos. Cel mai interesant este atunci când încadrează strâns dansuri spontane tradiționale.
De altfel, și oamenii sunt bine delimitați de universul social în care trăiesc. Transhumanța este urmărită cumva izolat de peisajele rurale sau urbane, de localitățile prin care trec, chiar de drumurile sau formele de relief pe care le traversează. Ai impresia că turma și ciobanii sunt o insulă imensă, zburătoare, ca în imaginația lui Jules Verne, care plutește imponderabil peste câmpii și munți, fără însă să le atingă.
Din păcate, unele inserturi cu voce din off comentează cu accente nostalgice asupra sorții și viitorului acestui mod de viață, introducând privirea condescendentă a intelectualului care deplânge "pierderea valorilor", faptul că aceasta este poate ultima generație a acestui mod de viață care se va "pierde", etc. Din fericire, aceste inserturi sunt scurte și substanța umană a documentarului vorbește prea puternic ca să fie afectat de această suprapunere de inspirație folclorică.
Așadar, Dumitru Budrală reușește, cu răbdare, să se apropie de cei care sunt oarecum dincolo de ceea ce știm noi, restul, majoritatea, despre români. Are ochi pentru ceea ce cunoaștem prea puțin, pentru cei pe care nu avem răbdare de fapt, să-i cunoaștem. Cu aceștia stă de vorbă, pe aceștia îi urmărește cu anii, pentru a le cunoaște viața, durerile, nevoile și bucuriile, ritmurile ancestrale după care se mișcă. Cu alte cuvinte, îi cunoaște ca oameni și aduce în fața camerei umanitatea lor mândră și profundă, egală cu a noastră, a orășenilor, și totuși puțin diferită.