Am avut privilegiul ca la sfârșitul iernii (2022 spre 2023) să mă întâlnesc cu un artist pe care îmi dorisem să-l cunosc: regizorul Tudor Giurgiu. Destul de fâstâcit și timid i-am declarat că-mi plac filmele lui și i-am pus o întrebare de o banalitate îngrozitoare: "Ce film mai faceți?"
Credeam că o să primesc un răspuns pe seama replicii mele. Dar, spre surprinderea mea, după nici două secunde m-a întrebat: "Știți, vă amintiți povestea cu bazinul de la Sibiu din 1989?[i]" Am dat din cap afirmativ. "Fac un film despre această poveste. Groaznică. E muncă grea. Oamenii nu prea răspund". Nu-mi venea să cred că după atâta timp cineva scormonește după adevăr. "Aș vrea să văd filmul". "O să vă chem când e gata!", "Mulțumesc!" și ne-am despărțit.
Spre surprinderea mea nu a uitat de această discuție. Ba chiar m-a invitat la una dintre premierele filmului. Așa că pe 4 octombrie 2023, la Cinema City Afi Cotroceni din București, am stat nemișcat aproape două ore (1h 49m) și am văzut filmul Libertate, încercând să întorc timpul.
Nu am fost revoluționar, nu vreau să fac pe nebunul sau pe pseudo eroul, dar am fost martor la multe întâmplări ale acelor ani.
Sibiul, un oraș emblematic pentru frumusețea sa arhitecturală - mă refer în special la arhitectura "veche", clasică, restaurată sau nerestaurată -, este unul dintre orașele mele dragi din România. De aceea tot ce-am auzit atunci, în anii dinainte de 1989, dar și apoi, la început de 1990, că se petrece acolo, mi se părea incredibil, dar devenea credibil când îmi deschideam mintea și priveam lucrurile în față. Acolo era, în 1989, prim secretar Nicu Ceaușescu, fiul preferat și răsfățat al celor doi Ceaușescu: Elena și Nicolae. Deci era vorba de monștri și de una dintre progeniturile lor. Așa că nu prea avea cum să fie bine, mai ales că Nicu Ceaușescu nu părea preocupat de importanța culturală a orașului, de fapt cred că nu era preocupat de nimic în afară de viața lui. Tot ce s-a întâmplat în acei ani pare ireal azi, când dictatura, securitatea, miliția, par simple vorbe venite dintr-o istorie irepetabilă, dar...
Filmul lui Tudor Giurgiu începe cu imaginea unui bazin de înot dintr-o sală de sport, cu o apă calmă, netulburată, cu luciu albastru-verzui, fără să te lase să ghicești ce se ascunde sub această apă. Se iscă totuși o tulburare când pe culoarele amenajate pentru concurs apar înotători, dar este o tulburare, să-i zic așa, pașnică. Luciul apei, chiar tulburat de mișcările înotătorilor, este semnul liniștii, al unei vieți normale.
Începutul unei zile de lucru, o dimineață de decembrie, acasă, vom afla că este sfârșit de an. Anul 1989. Într-o familie obișnuită, cu toate că este familia unui om în uniformă, și aici încerc să nu privesc cu ochii de acum, ai unui matur, ci să mă las dus de poveste undeva într-un oraș, la început de film fără nume și fără timp. Orice dimineață a unui om care lucrează, chiar milițian dacă este, începe așa.
Ceea ce nu știam, și ne dezvăluie filmul lui Tudor Giurgiu, este mecanismul, cum se învârtea angrenajul de "pază" al realizărilor comunismului în România, miliția, securitatea și armata de atunci, ce relații erau între aceste instituții de represiune, care apărau realizările mărețe ale socialismului. Filmul ne arată fațeta reală a lucrătorilor acestor instituții, atât de temute înainte de 1989, frica, lașitatea și cruzimea de care dădeau dovadă. Cât timp pentru ei este liniște și se simt puternici sunt ca niște animale de pradă, când devin cei vânați, de data asta de proprii lor așa-ziși aliați, mintea lor se blochează și tot ce li se întâmplă este de neînțeles.
Nu cred că există un personaj principal, chiar dacă Viorel Stanese (Alex Calangiu) apare cel mai des în diferite situații și stări, de la puternic la victima propriei poziții, dar și el se contopește cu multele personaje pe care le mânuiește, cu abilitate regizorul. Este remarcabil felul în care regizorul, din mai lungi sau mai scurte secvențe, face - prin mișcarea permanentă a luminii puse pe personaje - să-ți rămână în minte fiecare dintre ei, pentru că au, luați fiecare în parte, o poveste, o viață, cât de ticăloasă ar fi.
Există îngrijorarea că cei tineri, de azi și de mâine, privesc către un adevăr distorsionat al istoriei noastre, cu precădere a aceleia care începe cu anul 1989, că nu se vorbește cât ar trebui să se vorbească despre cum am ajuns de la democrația antebelică la comunism și apoi cum am ajuns de la comunism din nou la democrație, cea modernă. Printre vocile care lămuresc cum au stat și stau lucrurile este și regizorul Tudor Giurgiu, și scriu despre regizor - deși în acest caz Tudor Giurgiu este și co-scenarist și co-producător, deci o personalitate mult mai complexă pentru economia filmului -, pentru că mă refer la acest film care răspunde la o întrebare foarte dură: ne-am debarasat de "ei" și suntem liberi, fără frică că "ei" ar putea reveni? Știm cine au fost teroriștii care au tras și au omorât oameni?
Cuva bazinului de înot în care "ei" s-au închis pe "ei" este în filmul lui Giurgiu un cimitir, căci pereții ceramici sunt decorați cu elemente în formă de cruce, așa că senzația că te afli între morminte sau chiar ești, alături de personaje, într-un cavou este foarte puternică.
Momentul în care unuia dintre soldații care stau de pază pe marginea bazinului îi alunecă arma jos, printre "deținuți", nu este numai unul de suspans, ci și un dialog al fricii și compasiunii, un semn al unei alianțe întrupate pentru un timp, căci până la urmă oameni suntem, trebuie să ne ajutăm între noi. Drept pentru care unul dintre deținuți îi înapoiază, în liniște, fără cuvinte, arma. E un semnal al viitorului, căci sigur vom fi din nou împreună!
Tudor Giurgiu, împreună cu Oana Giurgiu co-producător, cu scenarista Cecilia Ștefănescu și pornind de la ideea lui Nap Toader, scriu istorie, istoria dură a acelor momente, fără menajamente, cu adevărul pus în fața noastră. Scenele sunt așezate așa fel încât mintea noastră să le așeze în memorie în ce ordine vrea ea, nescutindu-ne de suferința neputinței reparației. Trimiterile pe care le face filmul, și aici aș sublinia folosirea unor imagini de la Televiziunea Română din chiar zilele desfășurării așa zisei "revoluții", cu fragmente din discursuri și anunțuri, care pot provoca un zâmbet pentru naivitatea noastră de atunci, dar care, de fapt, ne rănesc adânc.
Tudor Giurgiu și echipa sa de actori, greu de înșirat toți (sunt 79 de actori, dacă nu am uitat, la numărătoare, cumva pe cineva, și-mi cer scuze!), au făcut un film dinamic, așa cum au fost și întâmplările, cu personaje pe care pe măsură ce scenele se conturează în mintea noastră le identificăm ca părți de nedesprins. Mi-am amintit de filme mari pe care le-am văzut de a lungul vieții și în care actori mari aveau apariții scurte, dar care punctau acțiunea, ceea ce se întâmplă și în filmul Libertate, cu mai toți actorii.
Credeam că o să primesc un răspuns pe seama replicii mele. Dar, spre surprinderea mea, după nici două secunde m-a întrebat: "Știți, vă amintiți povestea cu bazinul de la Sibiu din 1989?[i]" Am dat din cap afirmativ. "Fac un film despre această poveste. Groaznică. E muncă grea. Oamenii nu prea răspund". Nu-mi venea să cred că după atâta timp cineva scormonește după adevăr. "Aș vrea să văd filmul". "O să vă chem când e gata!", "Mulțumesc!" și ne-am despărțit.
Spre surprinderea mea nu a uitat de această discuție. Ba chiar m-a invitat la una dintre premierele filmului. Așa că pe 4 octombrie 2023, la Cinema City Afi Cotroceni din București, am stat nemișcat aproape două ore (1h 49m) și am văzut filmul Libertate, încercând să întorc timpul.
Nu am fost revoluționar, nu vreau să fac pe nebunul sau pe pseudo eroul, dar am fost martor la multe întâmplări ale acelor ani.
Sibiul, un oraș emblematic pentru frumusețea sa arhitecturală - mă refer în special la arhitectura "veche", clasică, restaurată sau nerestaurată -, este unul dintre orașele mele dragi din România. De aceea tot ce-am auzit atunci, în anii dinainte de 1989, dar și apoi, la început de 1990, că se petrece acolo, mi se părea incredibil, dar devenea credibil când îmi deschideam mintea și priveam lucrurile în față. Acolo era, în 1989, prim secretar Nicu Ceaușescu, fiul preferat și răsfățat al celor doi Ceaușescu: Elena și Nicolae. Deci era vorba de monștri și de una dintre progeniturile lor. Așa că nu prea avea cum să fie bine, mai ales că Nicu Ceaușescu nu părea preocupat de importanța culturală a orașului, de fapt cred că nu era preocupat de nimic în afară de viața lui. Tot ce s-a întâmplat în acei ani pare ireal azi, când dictatura, securitatea, miliția, par simple vorbe venite dintr-o istorie irepetabilă, dar...
Filmul lui Tudor Giurgiu începe cu imaginea unui bazin de înot dintr-o sală de sport, cu o apă calmă, netulburată, cu luciu albastru-verzui, fără să te lase să ghicești ce se ascunde sub această apă. Se iscă totuși o tulburare când pe culoarele amenajate pentru concurs apar înotători, dar este o tulburare, să-i zic așa, pașnică. Luciul apei, chiar tulburat de mișcările înotătorilor, este semnul liniștii, al unei vieți normale.
Începutul unei zile de lucru, o dimineață de decembrie, acasă, vom afla că este sfârșit de an. Anul 1989. Într-o familie obișnuită, cu toate că este familia unui om în uniformă, și aici încerc să nu privesc cu ochii de acum, ai unui matur, ci să mă las dus de poveste undeva într-un oraș, la început de film fără nume și fără timp. Orice dimineață a unui om care lucrează, chiar milițian dacă este, începe așa.
Ceea ce nu știam, și ne dezvăluie filmul lui Tudor Giurgiu, este mecanismul, cum se învârtea angrenajul de "pază" al realizărilor comunismului în România, miliția, securitatea și armata de atunci, ce relații erau între aceste instituții de represiune, care apărau realizările mărețe ale socialismului. Filmul ne arată fațeta reală a lucrătorilor acestor instituții, atât de temute înainte de 1989, frica, lașitatea și cruzimea de care dădeau dovadă. Cât timp pentru ei este liniște și se simt puternici sunt ca niște animale de pradă, când devin cei vânați, de data asta de proprii lor așa-ziși aliați, mintea lor se blochează și tot ce li se întâmplă este de neînțeles.
Nu cred că există un personaj principal, chiar dacă Viorel Stanese (Alex Calangiu) apare cel mai des în diferite situații și stări, de la puternic la victima propriei poziții, dar și el se contopește cu multele personaje pe care le mânuiește, cu abilitate regizorul. Este remarcabil felul în care regizorul, din mai lungi sau mai scurte secvențe, face - prin mișcarea permanentă a luminii puse pe personaje - să-ți rămână în minte fiecare dintre ei, pentru că au, luați fiecare în parte, o poveste, o viață, cât de ticăloasă ar fi.
Există îngrijorarea că cei tineri, de azi și de mâine, privesc către un adevăr distorsionat al istoriei noastre, cu precădere a aceleia care începe cu anul 1989, că nu se vorbește cât ar trebui să se vorbească despre cum am ajuns de la democrația antebelică la comunism și apoi cum am ajuns de la comunism din nou la democrație, cea modernă. Printre vocile care lămuresc cum au stat și stau lucrurile este și regizorul Tudor Giurgiu, și scriu despre regizor - deși în acest caz Tudor Giurgiu este și co-scenarist și co-producător, deci o personalitate mult mai complexă pentru economia filmului -, pentru că mă refer la acest film care răspunde la o întrebare foarte dură: ne-am debarasat de "ei" și suntem liberi, fără frică că "ei" ar putea reveni? Știm cine au fost teroriștii care au tras și au omorât oameni?
Cuva bazinului de înot în care "ei" s-au închis pe "ei" este în filmul lui Giurgiu un cimitir, căci pereții ceramici sunt decorați cu elemente în formă de cruce, așa că senzația că te afli între morminte sau chiar ești, alături de personaje, într-un cavou este foarte puternică.
Momentul în care unuia dintre soldații care stau de pază pe marginea bazinului îi alunecă arma jos, printre "deținuți", nu este numai unul de suspans, ci și un dialog al fricii și compasiunii, un semn al unei alianțe întrupate pentru un timp, căci până la urmă oameni suntem, trebuie să ne ajutăm între noi. Drept pentru care unul dintre deținuți îi înapoiază, în liniște, fără cuvinte, arma. E un semnal al viitorului, căci sigur vom fi din nou împreună!
Tudor Giurgiu, împreună cu Oana Giurgiu co-producător, cu scenarista Cecilia Ștefănescu și pornind de la ideea lui Nap Toader, scriu istorie, istoria dură a acelor momente, fără menajamente, cu adevărul pus în fața noastră. Scenele sunt așezate așa fel încât mintea noastră să le așeze în memorie în ce ordine vrea ea, nescutindu-ne de suferința neputinței reparației. Trimiterile pe care le face filmul, și aici aș sublinia folosirea unor imagini de la Televiziunea Română din chiar zilele desfășurării așa zisei "revoluții", cu fragmente din discursuri și anunțuri, care pot provoca un zâmbet pentru naivitatea noastră de atunci, dar care, de fapt, ne rănesc adânc.
Tudor Giurgiu și echipa sa de actori, greu de înșirat toți (sunt 79 de actori, dacă nu am uitat, la numărătoare, cumva pe cineva, și-mi cer scuze!), au făcut un film dinamic, așa cum au fost și întâmplările, cu personaje pe care pe măsură ce scenele se conturează în mintea noastră le identificăm ca părți de nedesprins. Mi-am amintit de filme mari pe care le-am văzut de a lungul vieții și în care actori mari aveau apariții scurte, dar care punctau acțiunea, ceea ce se întâmplă și în filmul Libertate, cu mai toți actorii.
Mașinile arse sau arzând, casa fără geamuri cu ancadramente de fum, străzi pustii, dezolante, sunt parte din ceea ce a fost acolo la Sibiu, dar parcă prevestesc și un alt moment de mare tristețe, 15 iunie 1990, venirea minerilor, să "pună" flori în parcurile din București. Nu știu dacă a fost intenția de a ne trimite cu gândul la acele momente, dar mintea mea s-a dus într-acolo.
E un film puternic.
Poate fi o lecție pentru viitor?
Așa cred!
Nu am mai fost în Sibiu din anul 2018, cu ocazia Bienalei Naționale de Arhitectură, dar cred că, dacă aș merge mâine acolo, filmul lui Giurgiu mi-ar da o altă imagine a orașului, pe care nu am avut-o până acum. Aceea a unui oraș care și-a împlinit istoria, și și-a așezat oamenii fiecare la locul lui. Poate e un gând prea optimist. Poate e prea devreme.
Filmul lui Tudor Giurgiu trebuie văzut, indiferent de ce vârstă ai!
Ne-a spus adevărul DIRECT ÎN FAȚĂ!
Să nu uităm!
(București, octombrie 2023)
[i] Rechizitoriul din Dosarul Revoluției, Volumul V - Persoane lipsite de libertate - Bazinul de înot - U.M. 01512 Sibiu (77 de pagini) - https://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/rechizitoriu_revolutie.pdf