Cele mai multe împușcături se aud, se percep ca amenințare, dar rareori se vede cine trage. Sentimentul pregnant este deci acela al unui pericol la care nu poți riposta. La fel ca protagoniștii, te simți neputincios, depășit de evenimente. Mișcările oamenilor sunt adesea în grupuri hăituite, ca turme urmărite și ordonate de câini ciobănești.
Milițieni, securiști, șefi și executanți, se trezesc, după câteva zeci de ore de haos, adunați într-un bazin de înot, asupra lor fiind ațintite puștile soldaților, cu ordin să tragă fără avertisment. De aici frustrarea lor mai mare, nu atât că regimul pică - ei înșiși se săturaseră de el și îi urmăreau mai puțin obiectivele, cât menținerea ordinii în societate.
Bazinul în care sunt aruncați de-a valma devine o lume în miniatură. Fostele avantaje dispar pentru moment în marea de sânge, murdărie, confuzie și frică, dar, încet, încet, lucrurile încep să revină pe făgașuri știute. Diferențele de capital social (cine cunoaște pe cine, cine poate pune o vorbă la cine, chiar și aplombul cu care vorbesc cu soldații) încep să se vadă, anunțând reașezarea societății. E interesant că, deși împărțiți clar pe căprării, Giurgiu nu alege să ne dea un cadru de sus, în care să vedem în contra-plonjeu harta acestora. Decizia vine pentru a menține falsul sentiment de egalitate în fața kalașnikoavelor încărcate ale soldaților, dar ar fi fost o idee bună pentru o radiografie a rivalităților de atunci.
Ca și celelalte filme despre același moment istoric (Hârtia va fi albastră sau A fost sau n-a fost?, ca să le invoc doar pe cele mai cunoscute), poveștile individuale din Libertate sunt dominate de confuzie.
Iarăși, momentul în care aceștia încearcă, într-o încercare disperată, adunați fără voie într-o ședință ad-hoc, să afle adevărul scânteii declanșatoare, totul devine o comedie proastă (nu filmul în sine, ci ședința din film). Nimeni nu știe nimic clar, amintirile se ciocnesc între ele, iar pe fețele tuturor se vede înfiripându-se ideea că nu vor afla niciodată, nu vor stabili niciodată nimic despre asta.
Partiturile actorilor sunt îndeplinite cu virtuozitate, chiar dacă nu este timp pentru portrete psihologice mai complexe. Fiecare rol este definit strict de momentul respectiv, ca și cum personajul și timpul ar fi totul, astfel încât nu prea aflăm multe despre trecutul lor personal, despre planurile de viitor și cu atât mai puțin despre resorturi psihologice. Iar atunci când vreun detaliu iese la iveală, acesta este repetat atât de sfâșietor, încât își pierde relevanța proprie pentru a se amesteca, precum o picătură ce dispare în ocean, în drama colectivă. Rolul lui Alex Calangiu, care joacă impecabil un ofițer de la judiciar, nu este un rol principal înțeles ca protagonist al filmului, ca centru al său, ci mai degrabă ca narator, ca un martor al întregii nebunii. Unul dintre mulți alții.
De exemplu, un tânăr (Ștefan Iancu joacă momente memorabile de exuberanță înainte) a ajuns acolo din întâmplare. Ce contează? Trebuie să aștepte în rând cu toți ceilalți. Un tată (Toma Cuzin într-un rol sfâșietor) și-a văzut copilul mitraliat de soldați? Ce mai contează? Nimeni nu poate să îl consoleze, toți au văzut prea mult sânge, sunt prea blazați, pentru ca să mai conteze. Altul (Radu Botar, o excelentă miniatură în cheie melancolică) trebuie să îngrijească de vila de protocol care a reprezentat viața sa profesională, mândria sa. Nimeni nu mai are răbdare cu el, nu stă să îl înțeleagă, așa că evadarea sa terminată prin mitraliere de către soldați nu mai ridică nicio sprânceană. Un altul trebuie să-și boteze copilul. Deja toți izbucnesc în râs, atât de futilă a devenit această ceremonie inițiatică.
Rareori oamenii mai pot acționa individual, asumat, demn. Un exemplu este atunci când soția unui cadru MAI (Mirela Oprișor), ea însăși angajată acolo, vine și se "predă" armatei, numai pentru a fi și ea închisă și acuzată că are "tupeu".
De cealaltă parte, cea câștigătoare, Iulian Postelnicu în rolul comandantului militar care îi arestează pe toți și care domină cu mână de fier, abuziv, toată povestea, are spațiul necesar pentru a se desfășura într-un rol complex. Personajul său se transformă dintr-un funcționar șters, puțin alcoolic, într-o fiară speriată care decide să lovească primul înainte de a fi el însuși pus la zid.
Ritmul general al filmului se aseamănă cu cel al unei explozii: după câteva minute în care se amorsează dinamita, urmează conflagrația înspăimântătoare, din care nu înțelegem mare lucru. Apoi, încet, bucățile încep să se așeze, iar noua stare de lucruri emerge din ce în ce mai clar. Pe măsură ce înaintăm, atmosfera se răcește, până când frigul unei dezamăgiri a noului, bazat la fel de mult pe minciună și vânzarea de frate ca și cel vechi, se așterne peste cioburile lumii vechi care devin cărămizile celei noi.
Marele pariu câștigat de Tudor Giurgiu prin acest film este fărâmarea categoriilor despre cei buni și cei răi, cei nevinovați și teroriști, care au fost dăltuite, interesat, în memoria colectivă. Libertate nu îi face pe unii buni și pe alții răi, ci arată că haosul este întotdeauna rău, abuziv, chiar și atunci când este o etapă spre bine. Grav este că acel haos moral și legal s-a perpetuat și își aruncă umbra lungă asupra prezentului.
Însă toate aceste decenii de ocultări, dezvăluiri interesate, mușamalizări strategice și narațiuni oficiale și justificatoare pentru noile-vechi elite fac ca adevărul istoric al revoluției să fie mai îndepărtat chiar decât istorii mult mai îndepărtate în timp.
De aceea, dincolo de reușitele narative, de performanța regizorală și actoricească, alegerea stilistică a lui Tudor Giurgiu, aceea de a se folosi de convențiile realist-istorice, este justificată și curajoasă. Poate că acest limbaj cunoscut de mulți va provoca mai eficient decât dacă ar fi utilizat un cinema reflexiv, dubitativ.