Singura lingua franca pe care ajunge s-o cunoască fiecare dintre noi este distanța - Love Is Not an Orange

"Sunt aici de o veșnicie și nu v-am văzut de două veșnicii." Printr-o staționare deliberată a timpului, Otilia Babara, în documentarul său Love Is Not an Orange / Iubirea nu e o portocală (co-producție Belgia, Franța, Olanda, Moldova), livrează o metaforă a disoluției, în care absența devine o condiție normativă într-un univers hibrid, schilod și schizofrenic. Dualitatea unei națiuni privată de propria identitate culturală - Moldova anilor '90 - se înfățișează drept cea dintâi premisă pentru apariția fenomenului migraționist: obținerea independenței din '91 vine la pachet cu detronarea vechiului sistem economic, astfel că, într-un final, capitalul este cel care ajunge să dicteze nevoile societății. Lacunele sistemului se înfățișează ca tumori maligne ce se răspândesc și cresc vertiginos în rândul familiilor, acolo unde iubirea este sfâșiată în cioburi de necesitatea unui trai "mai bun". Aidoma unui scenariu apocaliptic, "o ciumă" invadează casele din Moldova post-sovietică și determină exilul mamelor în Vest. Supraviețuirea este vitală într-o țară inaptă să asigure un cămin pentru locuitorii săi.

Astfel, invocând amintiri dintr-o memorie colectivă (care, prin înlănțuirea înregistrărilor video pe care le putem vedea în documentarul Otiliei Babara, par a fi desprinse din inconștientul colectiv, ilustrând trauma generațională a celor ce au crescut fără mame în anii '90 - 2000), este articulat un corp comun în care fiecare suflet de copil se găsește în asentimentul celuilalt, o alteritate care devine sine și viceversa. Incertitudinea, imposibilul, improbabilul preiau locul realității și construiesc straturi de semnificații care sunt asimilate gradual printr-un soi de acceptare iremediabilă, ireversibilă. Copiii își așteaptă mamele nutrind speranța întoarcerii, în timp ce intimitatea propriilor trăiri se dovedește a fi mult mai sumbre de atât: s-ar mai putea întoarce ele vreodată?


Concentrația de înțelesuri și fenomene care sunt introduse gradual în lanțul narațiunii investighează problematici variate ale unei societăți incapabile să se situeze în propria contemporaneitate. Occidentul devine un univers paralel populat de nesfârșite posibilități, în care femeile sunt purtate din preaplinul iubirii față de copiii lor, în timp ce copiii ajung să uite ce mai înseamnă iubirea de mamă. Absența dobândește proporții epidemice, transformând anormalitatea în normalitate. Și, totuși, cum confrunți o realitate în fața căreia te găsești neputincios și nepregătit? Timpul se dilată la nesfârșit în așteptarea celui drag, în timp ce din această așteptare nesfârșită germinează incertitudinea, cel dintâi inamic în fața speranței. Darurile ce ajung din afară de sărbători pretind a servi drept mecanisme compensatorii pentru absența mamei. Și, totuși, iubirea nu este o simplă portocală.

Juxtapunerea dialogurilor personale cu monologul naratoarei îmbibă întregul documentar de o sensibilitate și liricitate aproape viscerală, transpusă pe fundalul unei meditații poetice, cu nuanțe anacronice, restaurând tabloul unui realități în tranziție. Dincolo de lirismul candid al acestei metafore vizuale, Otilia Babara reușește să reunească sub aceeași umbrelă teme variate și întretăiate de același fir conductor: memoria, migrația, timpul, capitalismul sunt câteva dintre noțiunile asupra cărora aceasta problematizează și ridică semne de întrebare. Imaginea pe care o avem la nivel comunitar asupra a ceea e reprezintă trecutul nostru istoric este disecată aidoma unui corp bolnav, sugerând că, de fapt, suntem mai aproape unul de celălalt decât am crede. Pentru că, în esență, trăim și simțim la fel.

Printr-un montaj ingenuu (înșiruirea înregistrărilor video pe casetă, care trădează un diletantism ce devine mai apreciat și admirat decât orice profesionalism), de-o naturalețe brută, Otilia Babara aduce la suprafață dureri colective împărtășite în ascuns, de ambele părți ale baricadei: acolo și aici, în afară și acasă, de mame și de copii, atunci și acum. Reminiscențele acelei sumbre realități încă se propagă sub forma normalității. Singura lingua franca pe care ajunge s-o cunoască fiecare dintre noi este distanța. Un flux babilonic de cuvinte inodore, a căror singură rezonanță e durerea. Întrebarea care rămâne e: mai putem resuscita figura celuilalt în absența lui?

Documentarul face parte din programul din 2023 al Astra Film Festival de la Sibiu, unde va participa la Competiția Central și Est-Europeană.