Justiție creativă - Anatomie d'une chute / Anatomy of a Fall

Sandra (Sandra Hüller), o nemțoaică cu origini englezești, trăiește, alături de soțul său, Samuel (Samuel Theis) și de băiețelul lor, Daniel, undeva în Alpii francezi. Sandra este scriitoare de succes, peisajul este idilic, iar casa se află în plin proces de renovare, care ar trebui să o transforme în casa visurilor familiei.

Destul de rapid însă aflăm că aparențele sunt departe de realitate. Izolarea o disperă pe Sandra, iar fiul lor are dizabilități avansate de vedere. Pentru ca visul să fie cu totul făcut țăndări, Samuel este găsit mort în curtea casei, fără vreo explicație convenabilă.

O bună parte din film se desfășoară ca o courtroom drama. Acuzele vechi ale unui accident ce a dus la orbirea copilului cuplului se demonstrează că nu sunt atât de vechi, la fel cum, la rândul său, nici băiețelul nu este atât de mult o victimă a vârtejului în care a fost prins așa cum ar părea inițial.
 

Trecând mult dincolo de suspense-ul întrebării cine a făcut-o? (whodunnit), Anatomie d'une chute / Anatomy of a Fall este anatomia unei relații de cuplu în care umbrele ies la iveală pe măsură ce investigația nu se mulțumește cu ipoteza simplă inițială. De aici, pătrundem din ce în ce mai mult în secretele cuplului, în vertijul de acuzații, de invidii în care aceștia trăiau.

Sala de tribunal devine scena unei etalări, neașteptat de interesante, a inteligenței ascuțite și a argumentelor fine și puternice în același timp. Sistemul judiciar francez (ca și cel românesc în perioada interbelică) păstrează curtea cu juri pentru procesele penale, ceea ce face ca dezbaterea să devină un spectacol al dreptății, nu o împărțire obscură a acesteia pe criterii care scapă omului de rând. Și filmele americane se folosesc de această practică democratică ce deschide chichițele penale către publicul larg. Dar, spre deosebire de acestea, în care câte un avocat călare pe cal alb se luptă cu balaurii prejudecăților (de obicei, rasiale) ale avocaților acuzării, în producția franceză mizele țin mai degrabă de profunzimile fine ale vieții de cuplu, și, mai ales, de capcanele în care putem să cădem din cauza supra-intelectualizării.

Căci una dintre trăsăturile aparte ale acestui film cu un pronunțat aer european este că protagoniștii sunt intelectuali rasați, creativi și, în același timp, empatici. Polițiștii știu să își facă treaba și sunt foarte politicoși, procurorii sunt proactivi și nu așteaptă ca faptele să se prescrie, dar manifestă bun simț ori de câte ori se impune, iar judecătoarea conduce procesul cu mână fermă, dar și cu spirit matern pentru băiețel în calitate de martor-cheie.

Personajul acestuia este creionat ca având o capacitate de a discerne, o memorie și o pătrundere deosebită, toate acestea fără a părăsi lumea copilăriei sau a părea bătrânicios. Chiar și momentul culminant, cel care apasă hotărâtor balanța, este un act de creație tot din partea băiatului. Atenție, asta nu înseamnă modificarea faptelor. Din contră, acesta povestește verbatim un detaliu legat de tatăl său, atât de credincios redat încât vocea copilului se suprapune perfect peste buzele tatălui. Sau este invers, deja copilul este cel care vorbește prin intermediul tatălui său. Nu vom ști niciodată, dar vom fi obligați să credem că această conversație a avut loc. Iar asta nu este tot, căci importantă este interpretarea subiectivă, nevoia profund umană și, iată, chiar juridică, de a însăila o poveste explicativă acolo unde nu avem decât elemente vagi.

Ironia este evidentă la pretenția procesului juridic de aflare a adevărului, care trece de corespondența seacă a teoriei cu faptele pentru a intra pe terenul încrederii pe care o acordăm poveștii și, mai ales, a povestitorului. Puținătatea faptelor, dar mai ales gravitatea mizei, face ca martorii să creeze realitatea juridică nu mințind, ci pur și simplu alegând, cu inima, o interpretare validă din mai multe interpretări la fel de puternice.

De altfel, spre final, filmul aruncă semne de întrebare audienței și atacă încrederea prea mare pe care oamenii inteligenți, obișnuiți cu raționalizarea prin povestire, o acordă propriei capacități hermeneutice. Se invocă unul dintre personajele Sandrei care declară: "rolul meu este să amestec urmele, pentru ca urmăritorii să prefere ficțiunea realității". Așadar, un avertisment pentru plăcerea potențial periculoasă de a crea povești acolo unde faptele sunt prea sărăcăcioase, de a țese explicații atractive peste repere insuficiente sau de-a dreptul inexistente.

Aici se vădește idealul biblic al dreptății divine, care nu este de natură formală, cât personală. Daniel alege viața sa și a familiei sale îndeplinind toate cerințele formale cerute de procedura penală, dar depășindu-le pentru un adevăr mai profund și mai viu - adevărul vieții și al dragostei. Justiția umană, oricât de bine intenționată, este oarbă în fața evidenței relațiilor umane. Pe acestea nu le poate înțelege, doar diseca. De aici și termenul din titlu, căci "anatomia" este descrierea părților organismului mort, imobil, în care părțile constituente se pot tăia, se pot separa unele de celelalte. La antipod, "fiziologia" surprinde infinitatea de relații, de schimburi, de inter-relaționări între părțile organismului viu.

Filmul se poate vedea în cinematografele din România din 3 noiembrie 2023.