Tendințe... - Ara la llum cau vertical / Lumina cade vertical la Astra Film Festival, 2023

Mă întâlnesc, în ultimul timp, cu o nouă "manieră" de a face film documentar: una în care realitatea (să-i zicem exterioară, căci se înțelege mai lesne) este împinsă, de către onor realizator, undeva... cât mai la marginea sferei sale de observație. Parcă excedat de atâta prezent obiectiv, regizorul abandonează deliberat ceea ce s-ar putea defini drept plan orizontal. Situațiile orânduite în spațialitatea și cronologia lor, devin cel mult pretexte pentru cealaltă dimensiune, zisă acut subiectivă, respectiv sondarea "pe verticală" (adică în adâncime, cum ar veni, ca și Lumina.. asta care cade vertical, ca liftul) a realității interioare, printr-un instrumentar acut personal: fantazare, reverie, meditație. Pe scurt, un supra-subiectivism afirmat cu un tot mai pronunțat dispreț față de tot ce își permite să existe în afara eu-lui personal.

Aici se include și filmul regizoarei cretane Efthymia Zymvragaki (Ara la llum cau vertical / Lumina cade vertical / Light Falls Vertical), realizat într-o coproducție europeană ce include contributori din Germania, Italia, Olanda, Spania. Ce să exprime o asemenea panoplie multinațională, adunând laolaltă Lumea mediteraneeană cu cea nordică și care, altfel, nu se tocmai înghit, pe motiv de viziuni culturale diferite? Personal, înclin să cred că finanțarea s-ar datora, asemeni destulelor cazuri similare, tematicii enunțate: descoperirea de noi identități, alteritate, violență în familie. Bașca sondarea freudiană a subconștientului plin de traume... mă rog o salată asortată cu multe ingrediente ce fac deliciul unei galerii tot mai plictisite (uneori, pe bună dreptate) de cam tot ce o înconjoară și predispusă, altfel, la inovație, inexprimabil, sondarea adâncului interior. Pune dumneata, cititorule, cuvenitele ghilimele, acolo unde crezi de cuviință.


La Efthymia Zymvragaki, proiectul ar fi avut ca punct de pornire mesajul primit de ea din partea unui spaniol, de a face un film cu el și despre el. Trecem peste faptul că E.Z. nu este, încă, o mare celebritate și nici nu ne întrebăm cum de a fost luată la așa o țintă creatoare de nu tocmai tânărul numit Ernesto. Dar, convenția e convenție. Tot sub ea s-ar putea plasa coincidența că atât personajul cât și regizoarea au trăit, în copilărie, un șir de traume parentale teribil de asemănătoare, din partea unor tați abuzatori. Și, încă una: spaniolul le-a nemurit într-o carte, pe când grecoaica face doar filme. "Păi, să le combinăm, coane Fănică!".

Așa încât, omul trebuie crezut pe cuvânt și filmat tel quel. Ceea ce se și grăbește să facă cineasta. Acum.... na: trebuie crezută pe cuvânt că "eroul" ei ar fi un caz real, și nu o (altă) închipuire, dacă nu chiar o convenție. Îndrăznesc să introduc acest dubiu personal întrucât felul cum se reproduce el acolo, în fața aparatului de filmat, arată foarte puțină autenticitate și destul diletantism în eforturile interpretative. (Vă rog să priviți, pentru comparație, Pâinea noastră cea de toate zilele (r. Șerban Georgescu), și el prezent în AFF Sibiu 2023). Mai bine se comportă, sub acest aspect, partenera lui de viață, greu încercată de crizele violente pe care omul le exhibă repetitiv, grației unei psihopatii pe fond schizofrenic, ce s-ar termina (ca-n filme și ca-n viață) prin așteptatul suicid. Ceea ce i se și întâmplă, desigur. Previzibil și, ca atare, pe gustul melodramatic al publicului, în special cel de la televizor. În sala Festivalului Astra, am observat, însă, destul de puțină empatie cu istoria cea tristă și, chipurile, adevărată. Semn că, dincolo de cine-zelul de pe ecran...

A fost, sau n-a fost?... vorba lui Porumboiu jr. Că doar nu-i va cere nimeni autoarei datele concrete de verificare: nume, data morții, locul de veci etc. Nu șade frumos, mă-nțelegi... Destul că acest "geamăn într-ale suferinței" personale a funcționat drept catalizator al propriei povești. Poate că mai credibilă decât pandantul Ernesto, doar că... îmbrăcată în prea multă vorbărie patetică, oarecum poetică, sigur redundantă. Să fim cinstiți și riguroși: a revărsa imagini ilustrative cu valurile furioase ale mării, câmpurile de narcise sălbatice și alte buruieni mai solitare rezistând vântului prin câmpuri sterile, nu înseamnă un cinema de prea multă profunzime. Iar poe-magia revărsată cu precădere sonor, într-o avalanșă de litanii tumultuoase și imagini culese ostentativ pentru a ilustra un enunț strict ideatic mizează cel mult pe disponibilitatea spectatorului de a te crede și a te compătimi. Da, sufletul e ceva interesant, frumos, sensibil... doar că, atunci când vrei să ți-l exhibi astfel, ai cam ieșit din perimetrul generos (și totuși limitat) al documentarului, aruncându-te în ficțiune. Cea care, orice i-ai face, ascultă de alte legi.

De ce cred că am detectat o tendință, să-i zicem de "veșnica înnoire"? Pentru că la fel procedează și filmul regizorului Vlad Petri Între revoluții. Un eseu personal, bazat pe închipuirea unor scrisori care sunt sublime, dar... au lipsit cu desăvârșire.
 

 Acolo, construcția este și mai artificială: se iau niște nume, culese din arhivele Securității; se asociază Revoluția islamică din Iran cu aceea ne-islamică din România. Se stropesc din belșug cu imagini de arhivă care, da, nu pot fi contrazise și au meritul să creeze impresia de autentic. Și se imaginează o relație de prietenie dintre două foste colege de facultate, o iraniancă și o româncă. Totul în niște scrisori care nu au nimic, dar absolut nimic documentar în ele, ci ficționează, sută la sută, o virtuală relație. Altfel spus, un fel de literatură filmată. E ca și cum dl. Cărtărescu și-ar filma cărțile. Măcar pentru că un Oscar se obține, parcă, mai ușor decât un Nobel.