Auto-radiografia unei căsnicii - Soțul meu musulman la Astra Film Festival, 2023

Nu numai doritorii uitatului prin gaura cheii pot fi atrași de acest film neobișnuit. El a început, cu 7 ani înaintea premierei, din dorința protagoniștilor (care semnează scenariul, interpretarea și regia; firește că numele bărbatului apare înainte!) de a-și urmări / stoca / nemuri unele momente din conviețuirea lor familială. Un fel de stand up din categoria celor tele-intruzive? Oarecum. Doar că, în cazul de față, nu funcționează ochiul permanent al lui Big Brother, care să înregistreze, cu lacomă indiscreție, chiar totul. Expunerea este benevolă și, de aceea, credibilă în conținutul ei.

Aici, îndemânarea dlui Daniel Bărnuți (devenit co-regizor) în câteva taine ale filmului documentar, secondat de consoarta colaboratoare (în film și în viață), au generat această incursiune audio-video în universul privat al cuplului. Totul, la vedere, începe cu vestirea Alexandrei Bărnuți, către mama personală, că se mărită cu un bărbat, român, ardelean și / dar... convertit la islam. De bună voie și nesilit de nimeni, doar pe bază de iluminare, re-găsire, convingere. Aceste caracteristici, plus încă câteva mai casnice, ne dezvăluie, pe parcursul celor 7 ani filmați, o fire echilibrată, blândă, așezată pe o cumsecădenie nu tocmai asortată cu imaginea noastră despre atotputernicia dură, adesea brutală a supușilor lui Allah. Mai belicoasă pare, în intimitate, femeia - fire ultra-incisivă, veșnic nemulțumită de câte ceva și aprig cârtitoare, dacă nu chiar și mai mult de-atât. Din păcate, unele situații își află cauzalitatea în episoade sau decizii puțin sau deloc explicate pentru public: motivele nemulțumirilor vehemente împotriva nurorii din partea otrăvită a soacrei mari, dar neislamizate; mutarea temporară a cuplului în Iordania... cât despre "și altele", poate e mai bine că nu au fost detaliate. Ceea ce rămâne este un trai agitat, ca o căruță care înaintează pe arătură, cu dese, necontrolate și incisive acțiuni ofensiv-revendicative din partea femeii celei supuse, care poartă cochet hijab-ul islamic, păstrându-și însă gura (prea?) mare. Desigur că momentele conflictuale sunt înregistrate sub control, cu camera fixată pe scenă și pornită. Un fel de "hai să-i dăm drumul, că merge!". De aici și senzația mea (poate prea cârcotașă) că (ne)supusa Alexandra se joacă pe ea. Fără să fie nici din cale-afară de talentată ca actriță, nici suficient de nepăsătoare față de impresia pe care izbucnirile ei o pot lăsa asupra privitorilor din afară. Dar, mă rog... nici în serialele populare de televiziune lucrurile nu stau mai bine sub aspectul autenticității, al naturaleței. Dincolo de plauzibil... să nu ne mai complicăm.

Oricum, filmul oferă spectatorilor, doritori să pătrundă în intimitatea familiei româno-musulmane, o anumită privire cel puțin inedită. O cronică de familie, un jurnal vizual care are meritul de a ne prezenta tipologii diverse, conflicte posibile, locuri îndepărtate sub aspect geografic, etnic, cultural și religios. Chiar așa, parțial-adevărat... Dar repet - până la urmă, acesta este un merit, în măsura în care teoria "adevărului integral" (cum cereau scriitorii Generației din anii '60) ar fi putut lesne aluneca, aici, într-un naturalism saturat de senzații sau detalii nerecomandate consumului public. Ceva mă face să cred că, ajuns pe anumite canale de difuzare, cine-năstrușnicia soților Daniel Ioan și Alexandra Lizeta Bărnuți ar putea scoate un rating de invidiat.