Tristețe, decență, compasiune - Ljubovnata soba / The Love Room la Astra Film Festival, 2023

Ce le-o trebui, unora, să stâlcească Sfântul Documentar, cel care poate exista, bine mersi, cât vor fi pe lume omul și aparatul de filmat? De ce ficțiuni savante și sterile, cu înlocuirea realității înconjurătoare (atât de fascinantă și de bogată, pentru cine știe să o vadă / înțeleagă / exprime în diversitatea ei) prin sterilele docu-eseuri ce tind să ne invadeze, agasant, în numele diversității, al căutării de noi, dar sterile și chiar artificiale forme de exprimare?! Sigur, acest gen formidabil nu putea rămâne (și nici n-a rămas) la formula inițială a fraților Louis și Auguste Lumière (L'Arrivée d'un train en gare de la Ciotat). Și nici la filmele poematice ale canadianului Robert Flaherty despre eschimoșii din întinderile Arctice (Nanouk), cele directe, ale rusului Dziga Vertov (Omul cu aparatul de filmat, teoretician prin practică al așa-numitului cine-ochi, măsluit apoi propagandistic cu ajutorul montajului, adesea deformant și mincinos) sau ale celei care a rămas în istoria rușinoasă a filmului drept Leni Riefenstahl, apologeta în imagini și cel mai eficient propagandist al lui Hitler... până la cele publicitare ale zilelor noastre.

Nu, dragilor. DOCUMENTARUL adevărat este un martor, cât mai onest posibil, al istoriei care îl zămislește. Dar și al lucidității, responsabilității și creativității celor care se încumetă să-l abordeze: cu curaj, cu discernământ și cu absolut necesarul talent.

La toate acestea m-am gândit, încă odată, după ce mi-a fost dat să văd produse ca Ara la llum cau vertical / Lumina cade vertical, Între revoluții sau Orlando, biografia mea politică, ce se coagulează într-o periculoasă tendință socio-estetica de deformare a genului și de deturnare de la sensul său originar.

Documentar adevărat mi se pare acest Ljubovnata soba / The Love Room, tradus în română mai subtil și mai poetic: Doar aici ne putem iubi, al autoarei Suzana Dinevski, o femeie deșteaptă, curajoasă și foc de talentată din fosta republică iugoslavă, actuala Macedonie de Nord.


Suzana a găsit acolo, în țara ei, un subiect doar aparent banal: într-o închisoare dintr-un fund de lume, doi deținuți, condamnați la mulți ani de detenție. Ce au în comun, dincolo de suferințele recluziunii? Familiile. Fiecare cu câte o nevastă, lăsată acasă, ca să ducă singură poverile apăsătoare: copii mici și traumatizați psiho-emoțional de lipsa și de dorul tatălui; traiul strâmtorat; condiția socială marginală; propriile dureri și frustrări omenești. O adevărată, delicată și frumoasă evidențiere a sutelor și miilor de pliuri sufletești transpare, fără grabă, dar cu multă sensibilitate, decență și talent. Delicatețea investigației prin imagini și sunet, ordonată apoi prin montajul doar aparent simplu, în realitate un instrument atent și precis, ca un cântar farmaceutic, al construcției dramatice - una veritabil simfonică. Totul este cules, parcă (dar deloc!) la întâmplare, apoi selectat migălos, orânduit într-o construcție ce revelă, pas cu pas, un univers cu totul special, chiar inedit. O investigație, sau meditație ce curge domol, dinspre exteriorul cotidian spre interiorul bogat, chinuit, supus unor încercări de o duritate excepțională. Totul e tratat regizoral cu o admirabilă discreție și o uimitoare economie a mijloacelor de exprimare: fără tânguieli sau adjective "de efect"; fără emfază; nimic grandilocvent sau măcar prețios în discursul celor patru adulți ce străbat, de o parte și de alta a gardului închisorii, uneori dincolo de el, purgatoriul impus. Există acolo o nobilă și înțeleaptă resemnare, parcă măsurată și împărțită de Dumnezeu Însuși. Luciditatea și onestitatea oamenilor, de a-și recunoaște greșelile îi conduce spre penitența asumată. Personajele principale: patru adulți și alți patru copii; nu doar că trec prin cadrele și secvențele minuțios adunate, apoi țesute, asemeni unei dantele țesută de destin, apoi de autoare, deopotrivă fragilă și acoperitoare a tot ceea ce pare de neîndurat și totuși este... Dar, la sfârșitul filmului, îi vezi transformați, evoluați. Pentru toți mai există un mâine care merită și trebuie trăit. O excepțională creatoare de atmosferă, regizoarea alternează prin montaj momentele de liniște, aproape bucolică, de pe câmpurile largi, calme și nemărginite din afara spațiului de recluziune (așa cum, de altfel, este și speranța) cu presiunea sufocantă a universului concentraționar din spatele porților metalice și al gratiilor. Aparatul vede, înregistrează parcă fără niciun sentiment, dar limitele fiecărui cadru și detaliile creează emoție. La prima vedere, ba chiar și la a doua, regimul penitenciar pare uman: bunuri de folosință personală, ustensile electrocasnice, hrană... după dorința și putința financiară; permisii mai generoase sau mai restrictive, în funcție de natura și gravitatea faptelor ce au determinat condamnarea. Vizitele (să le zicem "mai speciale", adică neînsoțite de copii) ale nevestelor, câte una pe lună, pe durata a 2 ore, la ceea ce se numește "camera conjugală" conduce investigația, cu o dureroasă decență, spre zona aceea... să-i spunem (pentru că chiar este) inexprimabilă. Și totuși, Suzana Dinevski izbutește (prin decență, precizie și simțul măsurii) o veritabilă performanță: să pătrundă, prin mărunte, dar grăitoare detalii exterioare, culese și rânduite cu multă delicatețe, în intimitatea suficient de grăitoare, a acestor episoade. Modul în care femeile umanizează mediul acela slinos, sordid, respingător, în care sunt constrânse să-și consume apropierea erotică devine un ritual silnic, stânjenitor dar... inevitabil. Să așterni cu lenjeria de acasă un pat meschin, chiar că de pușcărie... să dezinfectezi, să umanizezi, să faci dacă nu atrăgător, măcar nu atât de respingător, spațiul acela oferit cu generozitate instituțională... Este, într-un fel, climax-ul demersului său filmic, rafinat stilistic și păstrat nu "pentru uz extern" ci doar pentru a structura complexitatea implicațiilor și a complicațiilor strict personale. Nimic provocator, indecent, cu atât mai puțin vulgar. Doar precizie, tristețe, meticulozitate și curajul de a explora, cu mijloacele artei sale, până acolo unde adevărul vieții doare, fără să devină indiscret, trivial ori jenant, ci doar semnificativ pentru privitor.

Nu știu ce părere va avea Juriul festivalului Astra 2023 despre acest film, dar mie mi-a mers și la creier și la inimă. Și, după reacția sălii aproape pline, cam așa au stat lucrurile și cu colegii mei de vizionare...