Omagiu Regizorului iubit - Paradisul naivilor la Astra Film Festival, 2023

Îi urmăresc filmele lui Copel Moscu de peste patru decenii. De la Seraliștii (Seraliștii), Pe malul Ozanei (Pe malul Ozanei) sau Va veni o zi / Într-o zi ca oricare alta (Va veni o zi). Filme zise scurte, dar doldora de idei, de luciditate și nelipsitul umor, de gravitate amestecată savant (rețeta casei) cu o satiră subtilă și inefabilă tandrețe. Nici măcar paradoxal - în cele 10 minute plasate ca prefață educativă la ceea ce urma (botezat ca "film artistic"), acele scurtmetraje produse de Studioul Alexandru Sahia erau mai dense și mai bogate în conținut decât multe din aiurelile cu adevărat propagandistice ce completau proiecția și la care sălile erau populate mai mult cu sarcină de la partid și sindicat. Știu oameni și filme la care se venea doar pentru "completarea" documentară, după care sala era părăsită cu scârbă.

Pe atunci, Moscu era tânăr, nu și neliniștit. Cu o bonomie molcomă de moldovean de sub "Pietrișica Neamțului", cu un ritm de viață deloc pre(a)cipitat, cu o viziune asupra lumii excluzând indignarea, accelerațiile, superficialitatea sau turbulențele perceptive și reactive. Un spirit ludic, dar lucid, drămuindu-și participarea afectivă la mersul lumii și tocindu-și colțurile / impulsurile resentimentare. Un artist din stirpea spirituală a unor Shalom Alehem sau Radu Cosașu.

Executa (grea-i misia de cineast documentarist-socialist!) obligatoriile filme-comandă, îndeobște de protecția muncii, căci chestia cu publicitatea părea absurdă, în lipsa crasă de pe piață a bunurilor publicitate. Dar, pe lângă acestea, mai ieșea, din materialul filmat pe de lături, și câte o bijuterie mică, dar strălucitoare și profundă... de li se strepezeau dinții cenzorilor, tot căutându-i, zadarnic, noduri în papură. Portocalele aduse de valurile mării în Seraliștii, drumul care ducea spre nicăieri, cu care se încheia Pe malul Ozanei sau subtila și nobila plecăciune (seullement pour les connaiseurs!) față de primul film din istoria cinematografului, intitulat chiar așa, Intrarea unui tren în gară (Intrarea unui tren în gară - 1988 (orașul Târgu Neamț în timpul comunismului)), aducător de povești de amor, frustrări, vise și resemnări - toate se mențin tinere și la fel de strălucitoare, într-o antologie a documentarului autohton. Până la urmă, i s-a înfundat și lui, cu Va veni o zi. Orbi (sau doar făcând pe proștii), activiștii nu s-au luat de metafora aceea colosală a crescătoriei de curcani destinați reproducerii sau abatorului; doar s-au speriat de reacția pe care ar fi putut-o avea spectatorii, în întunericul sălii, văzând numai acolo, pe ecran, carnea și ouăle sublime, dar lipsind cu desăvârșire, în cea de-a treia lor dimensiune, din magazinele Epocii de Aur. De-o fi fost una, de-o fi fost cealaltă, filmul a fost interzis, ca oricare altul incomod, până ce avea să vină o zi.

Hai, gata cu trecutul!... După o lungă perioadă de inactivitate filmic-productivă (timp în care, în calitate de profesor la UNATC, a pus serios umărul la finisarea unor regizori ai generației Mungiu - Porumboiu și restul celor ajunși azi la maturitate creatoare), amicul Moscu s-a întors la aparat și la masa de montaj. Comoara naivă, filmul revenirii mult așteptate, a fost inspirat de (respectiv dedicat) unicatului Ion Măric, artistul naiv care s-a scuturat, la vârsta de aproape 70 de ani, de naivitatea care-i crease renumele, înscriindu-se și absolvind Facultatea de Arte plastice. Cu șăgălnicia lui culeasă, parcă, de la C.C. (adică Creangă-Cosașu; dar dv. ce credeați?) cine-autorul mimând naivitatea deplânge duios și înțelegător, noua condiție a eroului său: nici naiv, nici profesionist.

Dar lumea aceasta a picturii, impropriu denumită "naivă" (când, de fapt, e vorba despre "artă brută" sau "primară"), i-a deschis regizorului interesul pentru cei care o produc, rămânându-i fideli. Acest Paradisul naivilor este o incursiune îndrăzneață în lumea psiho-emoțională a celor care s-au refugiat, terapeutic și / sau ideatic, în acest univers al formelor și culorilor primare, al perspectivelor neobișnuite, impregnate de o neobișnuită puritate. Pentru acești aleși ai sorții (fiecare dintre ei părând împinși acolo de câte un destin ciudat, straniu până la cutremurător), refuzul de a percepe realitatea așa cum o văd și o redau profesioniștii înseamnă o reacție a sensibilității și creativității, față de condiția lor... mai specială. Obsesii sau boli, greșeli majore în curs de ispășire sau convingeri adânc înrădăcinate (chiar fără o deplină confirmare în plan obiectiv)... în fine dizabilități fizice sau traumatizante... toate i-au împins, într-un fel sau altul, spre formele neobișnuite de asumare, sublimare și împlinire creatoare. De la peisajele viu colorate, redate în viziune copilăroasă, până la decorativismul de o stranie puritate sau pictura religioasă (executată, uneori, cu sforțări și chinuri fizice de neimaginat), personajele găsite, înfățișate cu duioșie compasională și o înțelegere aparte de către Copel Moscu devin, ele însele, obiecte și subiecte ale unui univers aproape magic, plasat între candoare și blestem, revelație și, poate, ispășire.


Un film tulburător, a cărui revizionare confirmă așteptările și emoțiile, clătinând convingeri și lăsând spațiu de respirație pentru altele, mai pure.