Dincolo de cuvinte: zahărul și mierea de sub... Amar la Astra Film Festival, 2023

Regizoarea Diana Gavra a construit în Amar "o relație de încredere și intimitate cu protagoniștii pentru a ne apropia de un grup de oameni pentru care a fura din buzunare este - așa cum descriu ei - «un mod de viață». Cu obiectivitate, fără senzaționalism, oferind eroilor spațiu pentru a-și exprima sincer viața complicată - acest film dezvăluie cu măiestrie personalitatea oamenilor din spatele stereotipurilor", a declarat juriul competiției Astra Film Festival, 2023.

Ce frumos!

Dincolo de această formulă ce motivează premiul și elogiile, există un film documentar de 2 ore și 17 minute. Mai lung decât Război și pace care era, vai mama lui, doar o amărâtă de ficțiune.


Este un film cu hoți și despre hoți. A fost cândva hoț (faimosul film din anii '60, cu Alain Delon)... se prelungește aici: este și va fi. Cei bisericoși pot adăuga "în vecii vecilor, Amar. Pardon, Amin". Eroii găsiți, cărora doamna Gavra le oferă o mizericordioasă expunere cinematografică, sunt plini de calități: tineri, frumoși, înstăriți, analfabeți, recidiviști în serie (deci irecuperabili), mândri de îndeletnicirile lor - ceea ce în vremuri normale s-ar fi numit nerușinare. Dialogurile dintre ei nu lasă nici o umbră de îndoială despre disprețul lor față de noi, cei "atât de inferiori lor".

Dacă e să credem legenda debitată pe un canal media, regizoarea ar fi fost victima unui asemenea furt de buzunare. Și așa i-a venit ideea să-i ipostazieze artistic, ca pe niște haiduci curajoși și simpatici pe borfași; adevărate exemple, nu? Drept pentru care le oferă cuvântul, înregistrat cu meticulozitate și o savoare absolut obiectivă. (Dacă există ideea de plecăciune cu aparatul de filmat, aici o găsiți, nu la Pantelie Tuțuleasa, filmangiul lui Ceaușescu). Și nu numai la domiciliile largi, confortabile, ci mai ales pe străzile ce constituie, pentru dumnealor, "câmpul muncii": Londra, Barcelona, Paris... Peste tot pe unde băieții buni, isteți și curajoși, umblă și șutesc din buzunarele fraierilor. Bieții de ei! Nu au o viață deloc ușoară - mereu stresați, chipurile, că... dacă-i prind, cumva? Eii... și ce dacă?

În unele țări europene, legislația este prostesc de blândă, lăsându-i să scape, cu mulțumirile de rigoare pentru că n-au furat prea mult. Parcă, na... cât poate duce victima în buzunar sau în geantă? Iar șuții rămân cu toată prada la purtător, bătându-și joc (pe bună dreptate) de prostia autorităților. Căci, ce-i al lor, e-al lor: distinșii domni Răducan Amar, Bebe și ceilalți, sunt îngrozitor de sinceri - ce-i în gușă, și-n căpușă. Mai rar în cătușă dar... un repaos odihnitor de câte 3-4 luni în închisorile vest-europene este ca un stagiu de odihnă și tratament la Amara de Ialomița. Trece repede. Ieși de-acolo odihnit, reconfortat și cu chef de "muncă". Poți chiar să cânți, la vremea când erau fericit filmați și eroizați, un God, Save the Queen, pentru că așa se înjumătățea beleaua cu pârnaia: "Regina-ți ia jumate". Dacă așa-i legea britanică, ce poți să mai zici?

Cel puțin seraficul Bebe... să-i plângi de milă, nu alta. Orfan, analfabet, gay... s-a prostituat și el prin Occident, și o spune pe un ton milog, de fatalitate. Trebuia să trăiască din ceva. Și nu oricum, ci bine. Aa... că apoi își și jefuia clienții cărora le făcuse plăcerea? Păi "normal"! Regula jocului. Să-i bată Cel de Sus pentru toate păcatele lor. Etc... și iar etc... Iar la urmă, lăutarii. Un chef interlop, optimist, sfidător și țopăitor încheie opera Amar(ă).

Dacă e să lăsăm la o parte fandoselile, ceea ce izbutește acest film este să te îngrozească pe tine, om (încă) normal. Doamna regizor pretinde că vrea să ridice întrebări, nu să acuze și lasă pe seama justiției dreptatea. Și moralitatea și educația (pardon, pe asta "o făceau comuniștii!" replică dânsa, dacă riști să aduci vorba despre așa ceva). Din păcate, mă tem că aici se înșală. Căci - așa cum afirma Georges Sadoul - "cinematograful este cea mai primejdioasă dintre arte, pentru că te poate minți folosind mijloacele realității".

Așa, tot ridicând la întrebări și elogiind frumusețea aparte a eroului, proceda și Leni Riefensthal, filmându-l pe Hitler, montajele propagandei naziste și forța strivitoare a mașinii de război german. Dar, mai ales, acreditându-l pe Führer, în percepția populară, ca pe un zeu bun, frumos, doritor și aducător numai de bine. Dar ce, seamănă cumva cu Amar? Nu. Atunci... a se lăsa. Despre documentarul românesc al Epocii de Aur... filmele respective erau făcute mult mai cinstit; adică atât de prost, de mincinos, de strident, încât efectul propagandistic era diminuat până la anulare, scârbind spectatorul, scoțând cel mult o înjurătură și provocându-i respingerea. Ceea ce, s-o recunoaștem, a fost o treabă mult mai cinstită și mai puțin malefică.

Aici, însă, pardon: avem eroii de lângă noi. Trebuie să-i înțelegem și să-i iubim. Ce contează că se dovedesc, prin recidivele multiple, total irecuperabili? Vine ea, Tanti Corectitudinea (aia politică, nu...), cu grant-uri, cu premii, burse și alte sweetness... și marea grijă să-i aducem în prim-plan, cu cea mai binevoitoare atitudine și îi albește, îi "compasionează", le cere chiar iertare pentru cât îi fac să sufere oamenii închistați în cele valori învechite: adevăr, cinste, dreptate, rușine... Treburi comuniste, cum îmi mărturisea o regizoare. Noi trebuie să-i înțelegem, să-i iubim și să-i ocrotim. Căci ei, amărâții, nu știu carte ca noi, îmbuibați ce suntem. Și vinovați pentru că tot noi, în calitate de societate, nu i-am educat, nu i-am integrat... Konec filma.

P.S.: Nu știu dacă "băieții" au contribuit și ei la bugetul filmului. Sau le vor fi fost doar decontate, din acesta, călătoriile (transport, cazare, diurnă) din marile orașe europene pe unde s-au produs, inclusiv cinematografic?