FNT 2023 pentru mine a început în forță, cu chef și vână; Catarina e a beleza de matar fascistas / Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, un spectacol de Tiago Rodrigues, a vibrat într-o multitudine de frecvențe. Publicul l-a primit cu brațele deschise și ne-a făcut să ne întrebăm ce tipuri de oameni avem în jurul nostru, cine suntem și ce facem, activ, ca să împingem lucrurile / lumea înspre bine. Un spectacol care nu își propune să dea soluții, ci doar să nască întrebările potrivite. În două ore și jumătate, actorii ne invită să luăm parte la o poveste dintr-un viitor apropiat, în Portugalia, unde extremiștii de stânga sunt la conducere. Într-o zonă rurală, ascunsă de o pădure de stejari de plută, o familie are o tradiție "neortodoxă", care presupune, anual, răpirea și uciderea unui fascist. Aflată la vârsta la care i se permite în familie / are obligația să ucidă primul ei fascist, Catarina (fiica), refuză și de aici începe caruselul spectacolului.
Spectacolul, care probabil la o primă lectură ar putea părea tezist, abordează temele contradictorii ale binelui, subiectivitatea "adevărului" și pune în balanță chestionarea acțiunilor cu acționarea cu orice preț pentru o cauză. Iubesc să văd teatru angrenat în prezent, construit cu exactitate și în logică cu universul său propriu, iar Catarina și frumusețea de a ucide fasciști îmi pare că atinge aceste puncte.
M-aș întinde să spun multe; dar e prima dată când spun online, în scris, și cred că poate fi o capcană, deci prefer să fiu succint, concentrat și la obiect. Tot prima dată era și pentru Maik din TSCHICK. De ce-am furat mașina, dar el nu scria, ci conducea o mașină pentru prima dată. O poveste plină, regizată de Irisz Kovacs, în ale cărei situații mulți dintre noi ne-am regăsit, jucată și susținută foarte bine, care ne-a purtat printr-un șir lung de răsturnări de situație și spre final, ca la filmele cu băieți răi, speram să nu fie prinși și să se întoarcă acasă ca și cum nimic nu s-a întâmplat; dar alte planuri avea cu noi spectacolul.
În aceeași măsură satisfăcătoare, cu chef și plin de bucurie actoricească, spectacolul lectură Spaimă cosmică sau ziua în care Brad Pitt a devenit paranoic de Christian Lollike (traducere de Ovio Olaru), regizat de Mihai Gligan, ne ține atenți și conectați la acțiunea de pe scenă și ne servește o porție sănătoasă de ecologie socială aplicată azi. Într-o manieră ludică și deloc băgată în ochi, primim un "kind reminder" legat de felul în care ne trăim viețile și ușurința cu care picăm în superficialitatea și ipocrizia acțiunilor "corecte" făcute pentru camera de filmat. Cu riscul să pic și eu în superficialitate, dar în apărarea mea spun asta doar pentru a confirma că spectacolul a avut succes, ajuns acasă după spectacol am mai citit o dată recomandarea administrației blocului meu și acum am coșuri separate pentru reciclare selectivă.
Mergem mai departe cu autobuzul FNT și oprim la stația Lysistrata, dragostea mea, în regia lui Zalán Zakariás, spectacol care mi-a oferit cadou la plecare, un fundal muzical peste care să-mi desfășor gândurile de zi cu zi. Adică muzica spectacolului a fost în așa fel construită încât o fredonam și a patra zi mai târziu; ghinionul e că nu am reținut versurile așa că al meu creier a înlocuit orice vers cu "Lysistrata" și dă-i și cântă. O echipă tânără, cu mijloace bune, care au făcut față cu brio indicațiilor regizorale. Spectacolul articulează câteva lacune pe care le au termenii "masculinitate toxică", "societate patriarhală", "egalitatea între sexe" ș.a. dar cu umor și seriozitate în același timp.
La Ronde în regia lui Eugen Jebeleanu m-a prins nepregătit, cu mintea vraiște, cu 99+ mesaje pe whatsapp și plin de taskuri care la ora 21:00 încă nu erau tăiate de pe listă; cu toate astea m-a absorbit complet și două ore și zece nu mi-a fugit gândul la lucruri mundane de mai mult de două ori. Febra cu care a jucat trupa de la Sf. Gheorghe mi-a reamintit cât de mult contează azi "cine", înainte de "ce". Erau atât de uniți și preciși încât în sală, nu am putut fi altfel, noi, publicul. Efectul spectacolului cred că diferă pentru fiecare spectator, dar sunt destul de sigur că și cei mai conservatori dintre cei aflați în sală au plecat cu inima mai deschisă să accepte oamenii din jurul lor și să nu le refuze fericirea și iubirea chiar dacă poate nu sunt de acord cu deciziile lor.
Chiar dacă nu avem în limba română un masculin pentru cuvântul "curvă", textul lui José Padilla (traducere de Alina Cantacuzino) nu-și pierde din substanță, nici din umor și nici din morală. În regia Taniei Drăghici, spectacolul Curvă atinge cu precizie hibele comunicaționale, cele de termeni și limbă, dar subliniază și nedreptatea cu care sunt reduși la tăcere tinerii (în special minorii) când vine vorba de conflictele "de oameni mari". Ne găsim prezenți online, la o conferință zoom de educație sexuală cu, evident, un sexolog și preț de aproape două ore rotim acuza pe fiecare din cei patru participanți principali la întâlnire. Realizăm că un cuvânt poate schimba cursul unei povești și corectitudinea politică, deși e hulită de mulți, poate însemna pasul dintre a fi și a nu fi pentru cei puțini. Am apreciat și m-am simțit reprezentat pentru toți anii în care nu am putut să vorbesc în conflictele "de adulți" care mă priveau, doar pentru că eram minor.
Ne continuăm excursia, dar nu înainte de a face un popas în Livada lui Slava Sambriș. Din trei ore (cu pauză) mulți spectatori nu au servit decât jumătate; dar eu sunt un spectator dârz și mă bucur mereu de asta. N-am putut să nu remarc aici un Lopahin într-o lume total străină lui. O lume care îl vede diferit doar pentru că normalitatea este ceva ce doar noi și Lopahin sesizăm că nu e corect și nu are sens. Paralela dintre trecut și prezentul în care vedeai cum moșia se vindea articol cu articol bătute la casa de marcat, îmi pare că a contribuit la presiunea din trecut, apăsarea că singurul care nu este amorțit în inconștientă este el, diferitul, Lopahin.
Într-o etapă în care majoritatea regizorilor, fie autohtoni sau din afară, caută forme noi de expresie și digitalizează/tehnologizează din ce în ce mai mult teatrul, Tim Crouch lovește cu tehnologia de pământ în Truth's a Dog Must to Kennel / La coteț, adevăr câinos și ne face să ne îndrăgostim iar de poate cea mai puternică unealtă teatrală și anume imaginația. Cu o pereche de ochelari VR, despre care aflăm foarte repede că sunt doar niște ochelari simpli de schi, ne trimite în mijlocul acțiunii din regele Lear de unde el, personajul lui, bufonul, părăsește piesa, sătul de bufonerii, secat de glume și oripilat de un viitor sângeros pe care nu-și dorește să-l vadă. O deconstrucție teatrală care, cel puțin mie, îmi confirmă că teatrul e în schimbare, că evoluează, că uneori nu evoluează pe gustul tuturor, dar cert este că nu va dispărea niciodată.
Ultima stație FNT 2023 pentru mine este spectacolul Exod regizat de Oskaras Koršunovas, de la Teatrul Național din Timișoara. Închei călătoria ca un școlar plecat cu clasa în excursie și bucuros că a fost, dar și trist că se termină; Patru ore cu două pauze, dar dragostea cu care se juca pe scenă nu te lăsa să te uiți la ceas. Nimic nu mă bucură mai mult ca spectator decât să văd că oamenii din fața mea ard de fericire că sunt pe scenă, că iubesc meseria și se bucură de fiecare respirație pe care o suflă înaintea noastră. N-am putut să nu îi judec pe cei care nu s-au mai întors după pauze, căci eu am fost fermecat de energia cu care mi se livra povestea, de pregătirea fizică și controlul pe care îl aveau actorii, de muzica live, de mijloacele teatrale folosite și de actualitatea și gravitatea poveștii. Mă îndrăgosteam deodată cu protagonistul, mă înspăimântam, uram și loveam deodată cu el. Rasismul cu care sunt întâmpinați migranții este actual și extrem de grav și șansele care le sunt furate acestor oameni care vin lăsând în urmă un trai greu sunt recuperate cu sacrificii enorme doar de câțiva dintre ei. Societatea care împinge, în favoarea banului, pe locul doi siguranța cetățenilor, adaugă și rasism sistematic, ură nefondată transmisă generațional - dar tot nu poți să o condamni, pentru că, existând, faci parte din ea.
Sunt un spectator avizat, dar asta nu-mi fură bucuria de a merge la teatru, de a vedea spectacole care sunt pe gustul meu, dar și care sunt mai puțin pe gustul meu, și la final să plec schimbat acasă. După doi ani și jumătate de pandemie în care situația teatrală era incertă, eu personal mă bucur pentru simplul fapt că există teatrul.
O să-mi permit la final, nu să dau un sfat, ci să îmi îndemn colegii actori, viitorii colegi regizori și toți colegii de breaslă, fie teatrologi, dramaturgi, scenografi, lighting designeri și așa mai departe, să se bucure de teatru; așa cum e el.
(Ciprian Chiricheș este student regie teatru, anul 1, UNATC)