Anatomia prelungirii - Anatomie d'une chute / Anatomy of a Fall

Marele premiu de la Cannes 2023 a fost acordat lungmetrajului regizoarei Justine Triet, Anatomie d'une chute / Anatomia unei prăbușiri. Astfel că așteptările mele au fost mari, dar după vizionare filmul mi-a rămas în blestemata zonă gri, pe care o consider cea mai neprielnică situare a unui produs final.

Într-un pustiu de zăpadă, soțul scriitoarei Sandra Voyter (Sandra Hüller) este găsit mort, în urma unei lovituri în zona capului. Filmul se bazează pe deslușirea acestei morți, pe clarificarea circumstanțelor și cauzelor acesteia, soția fiind considerată principalul suspect.

Deși la nivel general nu am fost pe deplin satisfăcută, a fost o serie de elemente care m-au făcut să înțeleg filmul și să îl apreciez la nivel de concept - dar, pentru o mai bună ordonare a acestora, le iau pe rând.
 

Încep cu lucrurile care mi s-au părut bine alese și plasate în context, unul dintre acestea fiind premisa simplă care susține întregul film - interpretarea căzăturii. Acesta este și elementul central al poveștii, contribuind narativ la o dozare atentă a tensiunii și a suspansului. În general apreciez filmele care încep oarecum cu finalul, tocmai pentru că resimt mult mai puternic întreg procesul creativ din spate și se adaugă substraturi interesante și neașteptate elementului de interes. S-a întâmplat asta și în cazul filmului în cauză, prăbușirea devoalând progresiv probleme familiale și conjugale, accidente și nevoi, îndoială și frământare - sugestive momentele de flashback, reconstituirile și discuțiile anterioare amintite.

Situația s-a schimbat puțin pentru mine la nivel de percepție odată cu realizarea că sunt tot mai imersată în acțiune, dar filmul pare că trage de timp. Dacă nevoia mea de a afla răspunsul ar fi fost frustrată cu un scop precis, cred că balanța ar fi înclinat înspre un ton admirativ. Dar, nu mi-a fost clar unde s-a ajuns și nici mijloacele folosite către destinația incertă. M-am gândit și că moartea soțului ar fi fost un pretext și că de fapt, ce ne interesează sunt lucrurile care ies la suprafață - lucru care ar fi fost funcțional și intrigant. Totuși, dacă asta ar fi fost miza, nu mi s-a părut susținută de structura poveștii. Într-un mod similar, deși pot înțelege că s-a optat pentru un soi de courtroom drama, dacă miza ar fi fost cea descrisă mai sus, alegerea acestei structuri îngreunează perceptibil vizionarea și nu susține în vreun fel conștientizarea finală.

În același fel au funcționat pentru mine și momentele incerte raportate la scopul sau mesajul filmului, cum ar fi celebrarea de la bar a avocatului și soției, întregul plan al băiatului cu medicamentele și câinele (puțin tras de păr) sau vorbele nocturne ale mamei la patul fiului său. Am simțit că respectivele secvențe există în film pentru a încerca să mă conducă pe piste greșite și dacă mi-am dat seama de asta, tind să cred că fie nu au fost suficient de puternice sau bine plasate, fie au devenit mult prea explicite la nivel de construcție în raport cu întregul film.

Filmul lui Justine Triet rămâne o încercare interesantă de a crea un alt unghi de viziune asupra morții și a incertitudinii, armonios din punct de vedere vizual, cu simboluri interesante (melodia care devine un motiv bine plasat și contrastant), dar care, prin structura sa narativă, nu reușește să atingă un punct-cheie, o claritate, sau un lucru specific care să mă pună pe gânduri, astfel că rămâne mai mult în zona unui început promițător care nu conduce către o satisfacere sau frustrare explicită a întregii așteptări.

Filmul se poate vedea în cinematografele din România din 3 noiembrie 2023.