Fotosinteza devenită cult - Club Zero la Les Films de Cannes à Bucarest, 2023

Cu un an în urmă, introduceam filmele de la Cinema Arta din cadrul Les Films de Cannes à Cluj 2022. Printre ele se afla și Triangle of Sadness al lui Ruben Östlund, câștigătorul marelui premiu Palme d'Or, 2022, proiectat în premieră națională. Anul acesta, aflată acum la Les Films de Cannes à Bucarest 2023, am avut ocazia să văd Club Zero, în regia Jessicăi Hausner, fidel în spirit filmului anterior menționat prin prisma criticii aduse clasei privilegiate. Co-producția dintre Austria, Franța, Danemarca, Germania și Marea Britanie a făcut parte din Competiția Oficială a Festivalului de Film de la Cannes, 2023.

Scenariul scris de regizoare împreună cu Géraldine Bajard - o colaboratoare constantă a ei - prezintă o școală de elită în care este angajată o nouă profesoară, domnișoara Novak, pentru materia "Hrănire conștientă". Teoriile revoluționar-ciudate ale femeii sunt privite cu scepticism de o parte dintre elevi, însă cinci dintre ei creează o conexiune strânsă cu ea, ajungând aproape să o idolatrizeze. Sentimentul profund de singurătate de care aceasta este acaparată în viața personală o determină să întreacă anumite limite în încercarea de a le câștiga încrederea, iar în cele din urmă, când profesoara reușește chiar să îi spele pe creier pe cei cinci, ipocrizia lor atinge apogeul: deși unul din pretextele pentru hrănirea conștientă este de a "salva planeta", aceștia ajung să facă risipă de mâncare. Însă acest contrast între proiecție și realitate nu este nici pe departe cel mai periculos aspect, atunci când situația se agravează vertiginos.


Distribuția este formată atât din actori de renume precum Mia Wasikowska (a cărei interpretare în Crimson Peak m-a marcat în copilărie), Amir El-Masry, Elsa Zylberstein și Sidse Babett Knudsen, dar și din debutanți, în special în rândul elevilor: Florence Baker, Samuel D. Anderson, Luke Barker, Ksenia Devriendt și Gwen Currant. Acest amestec funcționează însă fără cusur, iar diferența de experiență nu este observabilă.

Imaginea lui Martin Gschlacht conține o componentă vintage, culorile vibrante fiind desaturate - ceea ce mă îndeamnă să cred că este filmată pe peliculă. Această alegere estetică intră în contrast cu ultra-modernismul și ideile progresiste portretizate în film - reliefând de fapt involuția personajelor. Cromatica preponderent galbenă - folosită atât pentru uniformele elevilor cât și pentru creditele de început - poate simboliza soarele, care va ajunge să fie unica sursă de hrană a tinerilor în cultul fotosintezei inițiat de profesoara dementă - asta și ceaiul ei devenit brand, a cărui cutie îi poartă chipul. Montajul Karinei Ressler accentuează auto-ironia filmului și potențează comicul.

Muzica austeră semnată de Markus Binder conferă filmului o oarecare cadență, iar percuțiile recurente, acompaniate de zoom-in-uri sau zoom-out-uri, și fredonările ritualice au caracter premonitoriu, prevestind parcă fiecare trecere "la următorul nivel". Singurele melodii care sparg convenția repetitivă a coloanei sonore sunt auzite în două momente cheie din punct de vedere narativ: la operă, când domnișoara Novak face greșeala pentru care va fi concediată, și de Crăciun, când cei cinci dispar fără urmă pe notele aparent reconfortante ale colindei Silent Night.

Club Zero poartă cu el un mare avertisment, arătând unde poate duce obsesia unor părinți pentru carieră, statut material și performanță. Copiii crescuți în familii disfuncționale sau privați de dragoste necondiționată nu pot fi reparați cu lecții de balet, antrenamente la trambulină sau note bune la cursul de mandarină. La fel ca Östlund, Hausner încearcă să sape sub acoperământul de glitz & glamour al clasei de vârf și să scoată la suprafață tocmai tristețea și absurditatea care îl însoțesc mereu ca o umbră. Nu ezită nici să îi pună membrii în cele mai scabroase situații, umanizându-i sau dezumanizându-i, ca un fel de pedeapsă simbolică pentru privilegiul lor - scena în care Elsa își mănâncă voma mi-a amintit de grotescul secvenței din Triangle of Sadness în care toți bogătanii de pe yacht varsă tot din ei și cad apoi în propria mizerie.

"Este o chestiune de credință", mărturisește una dintre eleve în încercarea de a-i convinge pe adulți că se poate trăi fără mâncare. Și într-adevăr, această societate secretă de la care filmul își ia numele nu este destinată celor care vor să supraviețuiască fără să se hrănească, ci mai degrabă este înfăptuită pentru cei care au nevoie să creadă în ceva. Dacă familia lor nu crede în ei, nici ei nu cred în ea. Astfel se orientează spre o alternativă. Așa cum "hrănirea conștientă" poate deveni o religie, cu doctrina, păcatele și spovedaniile ei ("m-am hrănit inconștient" fiind una dintre umilele mărturisiri), orice alt subiect poate deveni. Este nevoie doar de un profet - o figură care să o propovăduiască, câțiva discipoli care ascultă. Și ceva în care merită să crezi.