Adevărata voluptate a Donei Juana este aceea de a se simți liberă, de a spune "NU", tuturor, o zeiță de necucerit. Seduce, apoi respinge bărbații, desfătându-se cu puterea, cu invulnerabilitatea ei, autoizolată între zidurile propriului "turn". Singurul care revine cu obstinație, pare a fi Don Fernando, care își dezvăluie treptat adevărata identitate, Don Morte. "Mă voi ivi de-acum mereu prin preajma ta. Fie aievea, fie în gândurile tale. La început ca un gând mic, sfios, apoi ca o presimțire nelămurită, în sfârșit, ca o obsesie din ce în ce mai uriașă, mai înspăimîntătoare. [...] Aleg întotdeauna clipa când sunt mai puțin așteptat; când ai mai puțină vreme de mine. Atunci mă ivesc; în mantia neagră a unei presimțiri; în pelerina îndoliată a unei neliniști." De altfel, în universul teatral, imaginat de Radu Stanca, coexistă perpetuu cele două tărâmuri, lumea de aici și lumea de "dincolo", ca parte a ființei noastre. Dona Juana îl provoacă pe Don Juan din trufie, dorind să îl seducă pe seducător, în loc de a fi ea însăși sedusă, pe Don Juanul care: "de sute de ani, aleargă după o nălucă mistuitoare, care-și arată limbile de foc când aici, când dincolo, într-o veșnică preschimbare, într-o veșnică zbatere". Intangibilitatea ființei Donei Juana este anulată însă cunoscând dragostea. "Nu că vorbești despre dragoste femeilor, așa cum o face oricare altul, ci că le vorbești în așa fel, încât nici una nu se poate desprinde din șerpii învăluitori ai cuvintelor care le sugrumă. Orice bărbat vorbește unei femei despre dragoste. Dar numai Don Juan știe vorbi despre dragoste în așa chip, încât nici una nu are puterea să ocolească vraja." Cei doi se dovedesc vulnerabili în fața adevăratei iubiri, care nu le este îngăduită, iar pariul cu Don Morte, își urmează cursul. "Ce-ar mai rămîne oare din măreția noastră, dacă s-ar ști că și noi iubim? [...] Dragostea, care pentru alții e începutul, pentru noi ar însemna sfârșitul."
Mitul seducătorului, devenit arhetip, generează încă întrebări și reinterpretări, ceea ce l-a determinat și pe regizorul Tudor Lucanu să construiască un spectacol răscolitor, un joc al semnelor și simbolurilor, ce îndeamnă la reflectare, asupra sensului vieții și al morții, al iubirii, în marea trecere a ființei pe acest tărâm. Pornind de la primele didascalii ale autorului: "Dona Juana stă în alcovul său, în fața oglinzii", prima imagine din text fiind Dona Juana în oglindă, regizorul realizează un autentic joc al oglinzilor și al oglindirilor. Decorul, conceput tot de Tudor Lucanu, înfățișează un cub cu pereți din sticlă, în care, înainte de începerea spectacolului se oglindesc spectatorii, apoi, actorii, perfect izolați între pereții cubului, amintind de spațiul închis, de turnul Donei Juana, oglindindu-se, la rândul lor, în propriile personaje, văzându-se doar pe ei, actorul și dublul său - personajul. În viziunea regizorală, originală, cele cinci personaje din text (Dona Juana, Don Juan, Fiorela, Fiorelo, Don Fernando / Don Morte) sunt concentrate în jocul remarcabil a doi actori: Cecilia Lucanu-Donat și Matei Rotaru.
Actorii jonglează rafinat cu rolurile, schimbând măști și elemente din costum, contopite uneori cu decorul. Cecilia Lucanu-Donat se oglindește și reflectându-se în celelalte personaje ale textului, ca mai multe ipostaze ale propriei ființe, mai multe fațete ale aceleiași Dona Juana. Echipa mizează cu succes pe dedublare, pe jocul continuu al măștilor, al schimbării derutante a identității. Jocul măștilor fiind în fond un joc al esențelor, ca sursă nodală a ambiguității, dramaturgul a plasat acțiunea în plin carnaval. Dona Juana și Don Juan își consumă dragostea sub refugiul măștilor și al hainelor schimbate, iar, ca într-o farsă tragică, fiecare ajunge să creadă că a fost înșelat de celălalt. În spectacol, Cecilia Lucanu-Donat și Matei Rotaru evoluează, cu dibăcie și subtilitate, în jocul ascunderii și al înfățișării, un joc disimulat al contradicțiilor. Costumele expresive, create de Zsófia Gábor, cu tușe din teatrul japonez, devin o dimensiune mișcătoare a spațiului închis, din care par a se naște și a se contopi cu ființa celor doi actori, ca personaje metaforă.
Masca ascunde și totodată reliefează, în spectacol masca lui Don Fernando, interpretat tot de Matei Rotaru, îl ascunde la început pe Don Morte, sub prezența unuia dintre multiplii pretendenți ai Donei Juana, doar pentru a evidenția în final cu mai multă forță prezența metaforică a morții. Polifonic însă, ambiguitatea finalului este voit accentuată de posibila descifrare ca înfrângere a Donei Juana și acceptarea de aceasta a căsătoriei cu un bărbat nedorit. Moartea are rolul esențial, întreaga viață nefiind decât un joc în care indivizii încearcă să descopere ce se ascunde sub masca celorlalți. În cub, spre final, spațiul se înnegurează prin țesătura care îl mobilează, lăsând la vedere două cuburi în miniatură, cu două capete claustrate în interior. Personajele, femeia și bărbatul, devin unelte ale destinului în microuniversurile în care au fost alungate, prin separarea sferelor, microuniversuri din care pot evada doar prin moarte. Coloratura sonoră și cea a light design-ului potențează stranietatea și dramatismul spectacolului, într-un concept reușit.
(Foto: Nicu Cherciu)
Dona Juana de Radu Stanca
regia: Tudor Lucanu
decorul: Tudor Lucanu / costumele: Zsófia Gábor
Distribuția: Cecilia Lucanu-Donat / Matei Rotaru.