Anatomia unui eșec literar - Anatomie d'une chute / Anatomy of a Fall

Anatomie d'une chute / Anatomy of a Fall / Anatomia unei prăbușiri, în regia lui Justine Triet și cu un scenariu semnat de Justine Triet și Arthur Harari, este un fals thriller - dar rămâne formal un film de instanță (tribunal) - ce nu încearcă să elucideze o crimă, ci să prezinte o relație de cuplu din perspectivă auctorială - și aici mă refer la toți "autorii" demersului! - cu toate ventrele și idiosincraziile ei, în proximitatea traumei și a tragediei.
 
 Filmul a obținut Marele Premiu la Cannes (Palme d'Or, 2023). dar și premiul Palm Dog, pentru câinele Messi, care apare în rolul Snoopy.


Sandra (Sandra Hüller), scriitoare, și Samuel (Samuel Theis), profesor de literatură, trăiesc în recluziune cu fiul lor Daniel (Milo Machado Graner) de 11 ani și câinele Snoopy. Sandra e vizitată de o studentă care îi ia un interviu despre cărțile sale. Din conversația agreabilă, reiese înclinația Sandrei de-a transforma orice moment aparte al vieții ei în literatură. De la primele imagini, arta ei poetică se instituie declamativ și sentențios ca o mixtură de ficțiune și realitate; aparent, studenta este cea intervievată și bombardată cu întrebări. Interviul e brusc terminat, bruiat de muzica ritmată ce bubuie isteric din mansardă - unde lucrează Samuel. Deranjat de muzică, Daniel iese la plimbare cu câinele. La întoarcere, îl descoperă pe Samuel mort în fața casei, într-o baie de sânge.

Urmează investigații, arestul soției la domiciliu, oprobiul public, emisiunile televizate ce așază rapid întâmplarea sub semnul crimei, pornind de la examenul medicului legist ce nu poate clasa trauma craniană în termeni de accident sau de lovitură intenționată. Filmul evoluează cu suspansul unui thriller veritabil, reliefând personaje expresiv conturate și excepțional interpretate.

Procesul Sandrei e construit cu migală, dar construcția dramatică e mecanicistă și se desfășoară în limitele convenționalului, tensiunea în instanță crește în paralel cu etalarea stărilor de conștiință ale personajelor. Perspectiva e feministă, judecătorul - ca instanță supremă - e femeie, iar eroina, în superba ei monstruozitate - așa cum e calificată de soț și, prin influență, de copil - este nu numai o scriitoare de succes - care poate scrie în orice condiții și oricând! - dar este și o ființă superioară, independentă, echilibrată cu un calculat și remarcabil control de sine. Un spirit disciplinat, perseverent, muncitor, e atentă la tot ce se întâmplă în jurul ei, absorbind cu aviditate realitatea în ficțiunea scrierilor sale. Altercația cu soțul, urmată de scene de violență, doar cu o zi înainte de incident, este înregistrată de acesta și audiată în instanță. Înregistrarea oferă amănunte intime ale vieții de cuplu, dar e și un prilej de-a insera elemente de poetică ale autoarei. Acuzată de plagierea unei schițe a consortului, replica Sandrei este că scrisul (nu ne aparține!) trebuie să se întâmple, indiferent de protagonist, pentru ca să nu se piardă. Ideea e interesantă, nu doar din perspectiva eroinei, cu rezonanțe în universalitate. În ultimele șase luni, de când renunță la antidepresive pentru a-și relua scrisul, Samuel trimite transcriptele înregistrărilor "de familie" editorului său, prieten, dar fără niciun ecou din partea acestuia. Transformarea realității în ficțiune pare o practică de familie. În fața instanței, Sandra sugerează posibilitatea ca Samuel însuși să fi provocat scandalul - pentru a-i servi ulterior ca material literar.

Metaforic, asistăm la "prăbușirea" unui cuplu și a mai multor conștiințe ultragiate de adevăruri inconfortabile, în fapt, neimportante în ecuația vieții. Dar mai cu seamă, ne aflăm în fața unui eșec literar, a cărui "anatomie" este temeinic analizată, pentru a elucida o crimă pentru care nu există nicio probă concretă. Un studiu anatomic este un studiu visceral, în care victima este disecată, sfâșiată în intimitatea ei cea mai profundă; în care iubirea este terfelită, redusă la sexualitate, decantată de tot ce a avut ea mai nobil. Și tocmai asta realizează acest tribunal invaziv care intră cu tăvălugul în viețile oamenilor.

Iar pelicula deloc nu se grăbește. Timp de două ore și jumătate se deplasează în cadre lungi și meticuloase, cu prim planuri portretistice ce parcă ar vrea să descifreze misterele din amalgamul de expresii și trăiri ce aleargă pe fețele personajelor. Portretele-tablou (Samuel, Sandra) amestecate cu fotografii vechi, din copilărie formează un dosar literar - și nu unul penal! - ce cuprinde anatomia vieții cu succesele, căderile și recompensele ei. Persistența și realismul imaginilor topește personajele în reprezentarea lor fizică, la fel cum ficțiunea și viața se întrepătrund sau se condiționează în opera literară. Nu întâmplător, personajele (Sandra și Samuel) poartă întocmai numele actorilor, poate scenariul ce aparține regizoarei și partenerului său (Arthur Harari) a fost conceput urmărind profilul acestor actori.

Pe Samuel Maleski - omul proiect, cum îl definește avocatul apărării (Swann Arlaud), adică incapabil să finalizeze ceva - îl cunoaștem din flashback-uri desprinse din amintirile copilului sau ale Sandrei. Amintirile se însăilează mute, fără sunet, ca și cum vocea lui se vrea amuțită - de acea muzică zgomotoasă și agresivă ce deranja pe toată lumea. Din relatările Sandrei, Samuel - un profesor excelent - se afla în stare conflictuală cu timpul și munca, într-un iremediabil vid de creație. La 4 ani, Daniel este lovit de o motocicletă și rămâne cu sechele de vedere. Samuel se culpabilizează pentru acest incident și intră într-o depresie fără ieșire. Urmează probleme financiare, renunțarea la postul de profesor (la Londra) și retragerea în munți, în locul copilăriei. Daniel va urma școala la domiciliu, pentru a petrece mai mult timp cu Samuel care-i poartă o grijă exagerată.

Tată și fiu se află într-o relație specială cu muzica. Muzica ritmată, dată la maxim, ce se repetă la nesfârșit, se manifestă la Samuel ca un sindrom nevrotic ce aparent îl liniștește, doar pe fondul ei poate lucra. Compoziția 50 Cent P.I.M.P. însoțește primele cadre ale peliculei și umple irevocabil spațiul, din ce în ce mai asurzitor. Se ridică deasupra celor trei etaje ale casei, acoperă peisajul montan de zăpadă prin care Daniel aleargă cu câinele, și mai cu seamă inundă ca un prohod trupul întins pe zăpadă al victimei. Daniel interpretează mereu aceeași partitură de Chopin la pian - forte, într-un ritm alert.

Câinele Snoopy apare de câteva ori în prim plan - înscriindu-se (ca și Daniel) în seria portretelor-tablou. Cu ochii lui albaștri și pătrunzători pare un "animagus" (desprins direct din Harry Potter), jucând un rol esențial în elucidarea verdictului; confesiunile lui Daniel la ultima convocare la bară par la fel de magice. Samuel ne vorbește (când se întorc de la veterinar) - cu vocea copilului - despre inevitabila moarte a lui Snoopy referindu-se, în fapt, la el însuși - un supra-câine, un câine excepțional care a obosit, protejându-l, care s-a plictisit să poarte mereu de grijă altora - un flashback cu monologul straniu al tatălui ce-și revelă sensul abia post-mortem. O altă amintire cu Snoopy bolnav se dovedește la fel de salutară. Daniel conectează încercarea de sinucidere a tatălui cu stările cataleptice ale câinelui (posibil otrăvit cu vomitatul stăpânului său), cu 6 luni în urmă. Ca să se auto-convingă de nevinovăția Sandrei, Daniel își droghează câinele cu o doză mare de aspirină, pentru a reproduce și recunoaște simptomele.

Clișeele societale la modă ca și cele literare abundă. Nașa copilului sugerează ajutorul unei clarvăzătoare. Sandra este inevitabil și lesbiană sau bisexuală, dar continuă să-și iubească soțul "înșelat", sufletul ei - pereche, într-un complex afectiv - intelectual. Psihiatrul susține că Samuel nu era deloc depresiv, dar îi prescrie anti-depresive, din cauza comportamentului "castrator" al consoartei. Avocatul apărării - cu o incontestabilă ținută profesională - se află într-o relație uitată sau neîmpărtășită de iubire cu inculpata. În prezența lui, mereu consolatoare (din intimitatea mașinii), Sandra divaghează autoscopic, punând la cale scrisul. Când copilul o respinge și e forțată să plece de-acasă, afirmă că deși "banii nu aduc fericirea", e mai bine să plângi în mașină decât în metrou. În același context, constată ironic că, deși a câștigat procesul, nu există nicio recompensă - aluzie la nuvela lui Hemingway, Câștigătorul nu ia nimic. Relația echivocă cu avocatul îi induce o anume stare de vulnerabilitate, improprie personalității ei. Îi mărturisește că nu poate avea încredere în cineva (referindu-se la el!) dacă nu recunoaște animalul ascuns în chipul lui.

Pelicula afișează o lume tehnologizată în care înregistrările lui Samuel și fabulațiile digitale în jurul incidentului pregătesc fără discernământ verdictul. O schiță a casei cu itinerariul victimei zburând prin aer afirmă cu certitudine că doar o lovitură aplicată pe terasa etajului doi (dormitorul Sandrei) ar fi putut genera cele trei pete de sânge, augmentate pe zoom - cu dimensiunile lor în cm. Urmează varianta apărării cu o expertiză filmată; o păpușă în dimensiuni reale se aruncă de la etajul trei și se lovește la cap în cădere, de marginea contondentă a acoperișului. Tehnologia survine însă și cu binefacerile ei. Un moment tragi-comic îl aduce în prim plan pe Snoopy, gata să adoarmă pe veci după supradoza de aspirină. Dar formula magică introdusă pe telefon: "Cum facem un câine să vomite?" recuperează deopotrivă animalul și libertatea Sandrei.

Vinovăția Sandrei pare să atârne de depozițiile subiective ale unor martori incitați de scenariul, nu imposibil al crimei și de câteva pete de sânge pe peretele casei. Viața și literatura se amestecă în curtea de judecată, ca în romanele protagonistei. Inculpata e acuzată de intenții criminale reliefate de scrisul ei "auto-ficțional" sau induse de conținutul misogin al compoziției 50 Cent P.I.M.P. ce spărgea timpanele la momentul incidentului, chiar dacă într-o versiune instrumentală. Desprinderea textului din context - personajul criminal nu o reprezenta pe autoare, era unul secundar - trimite la același mecanism superficial sau intențional pe care se bazează teoriile conspiraționiste.

Intoleranța și înverșunarea lumii par să-și găsească explicația într-o singură frază de bun simț a unui comentator TV - ostentativ trecut cu vederea, chiar și de Sandra: o autoare ce mixează realitatea cu ficțiunea și-și ucide soțul sună mai incitant decât un profesor de literatură care se sinucide. Pe de altă parte, o femeie de succes, cu spiritul ei dominator și "castrator" - din perspectivă feministă! - deranjează. În tot acest bâlci justițiar, Daniel pare a fi singurul lucid, vederea lui slabă este un simbol al clarviziunii. În fața instanței, afirmă că este mai important de aflat de ce lucrurile s-au întâmplat, dacă nu se poate ști exact cum s-au întâmplat! Iar argumentele aduse de el la ultima înfățișare în curte tocmai asta demonstrează.

O calitate incontestabilă a acestei pelicule este că nu se sfârșește dramatic. În ciuda happy-end-ului, crima rămâne o portiță deschisă. Trăim într-o lume de mistere ce nu pot fi întotdeauna elucidate într-o sală de judecată. Sandra a mințit la proces (poate pentru a nu întina memoria lui Samuel, poate pentru a evita exhibarea în public și a-și proteja copilul) și poate mai avea și alte lucruri de ascuns... La urgie, ființa devine necontrolată sau construiește în timp în minte scenarii demolatoare ce, în situații limită, când acea energie a disperării (cum o numește avocatul) se declanșează, se pot transforma în realitate. Semnalăm în această idee alte două filme - poate, la vremea lor, candidate mai potrivite - măcar din punct de vedere estetic - pentru Palme d'Or: Niki Ardelean, colonel în rezervă (regizat de Lucian Pintilie) sau Aurora (regizat de Cristi Puiu), ambele cu scenariul lui Cristi Puiu. Ele vizează o "radiografie" (și nu o anatomie) a crimei, urmărind subtil și "interior" cauzele sau patologia din spatele crimei.

Este cel puțin straniu transferul de imagine din mașina avocatului în camera copilului ce-și așteaptă mama, să se întoarcă acasă. În exact aceeași postură, o surprindem pe Sandra în brațele avocatului și apoi - în imaginea pereche - în ale copilului. Amândoi o sărută paternal și tandru pe creștet. Ȋntr-o atitudine protectoare, Daniel își regăsește mama cea dură, epuizată după acest periplu halucinant, aproape kafkian, în labirintul absurd al justiției și nu mai puțin al literaturii.

Finalul - cu brațele Sandrei încolăcite în jurul câinelui - închide rotund demersul. Snoopy, cu capul pe labe, se uită în gol cu ochii albaștri ai familiei, cu aceeași expresie umană cu care-și privea stăpânul mort, întins pe zăpadă (din primele cadre).

Filmul se poate vedea în cinematografele din România din 3 noiembrie 2023.