Seara muzicală s-a deschis cu Clarinet Trio / Trio cu clarinet în re minor, op. 3 de Alexander von Zemlinsky. Scris în anul 1896 Trio-ul a fost dedicat compozitorului și dirijorului Johann Nepomuk Fuchs. Premiera lucrării camerale a avut loc la 11 decembrie 1896. Zemlinsky a câștigat cu aceast Trio premiul al treilea de compoziție, oferit de Tonkünstlerverein din Viena, competiție inițiată de Johannes Brahms. Se pare că vioara a fost înlocuită cu clarinetul, însă compozitorul scrisese și o variantă cu vioară, deosebită de cea cu clarinet. În muzica Trio-ului se simt influențe melodice, armonice și timbrale din creațiile lui Antonin Dvořák, Piotr Ilici Ceaikovski și Johannes Brahms. Lucrarea conține trei părți: 1. Allegro ma non troppo; 2. Andante; 3. Allegro.
Scena avea în centrul ei pianul, iar în stânga o canapea pe care se 'lăfăiau' corole uriașe de flori artificiale, aranjate spectaculos, spre a îndreptăți sloganul: On the Couch / Pe canapea.
Prezentatorii Diana Ketler și Răzvan Popovici au rostit câteva cuvinte în care au arătat bucuria reîntâlnirii cu publicul și au mulțumit gazdelor.
În interpretarea clarinetistului Thorsten Johanns, a violoncelistului Tim Park și a pianistei Aurelia Vișovan - prima mișcare Allegro ma non troppo, distingeam tema principală - o melodie eroică - având specificată cerința de expresie Mit Schwung und Wärme (cu avânt și căldură).
Ascultam o muzică aparținând stilului romantic târziu. Pasaje în octave ale pianului confereau pasionalitate. Impresionant au sunat acele patru măsuri ale Codei, în Furioso e molto Allegro. În a doua mișcare, Andante con molto espressione, clarinetul în A cânta cu un sunet strălucitor. Secțiunea centrală, Poco mosso con fantasia, scrisă într-o formă liberă, a fost interpretată într-un tempo puțin mai rapid. Se simțea aici o atmosferă aproape melodramatică (influență Gustav Mahler-Simfonia nr. 1). Finalul, Allegro, a fost cântat plin de viață, un scherzando dezvăluind totodată, un anume exotism și fiind presărat cu izbucniri dramatice, în appassionato.
Agogica romantică flexibilă și compensatorie era realizată cu măiestrie de către muzicienii de pe scenă (morendo, ritenuto ori stringendo, animato). Pasajele pline de virtuozitate, unde uneori pianul încrucișa pe claviatură, mâna dreaptă peste cea stângă, aduceau un anume avânt discursului muzical. Alteori sunetul era timbrat catifelat. Dialogurile clarinet-violoncel aveau cursivitate, dar și o diferențiere timbrală. De altfel, au fost utilizate, pe rând, două clarinete acordate diferit. Pizzicato-ul violoncelistului avea o tentă de vehemență, dublată de o mimă șarjată. Astfel, senzația de participare și trăire a muzicii era transmisă publicului, inclusiv vizual. Interesantă mi s-a părut preluarea temei de la clarinet (cu sunet nevibrat), apoi la violoncel (cu sunet vibrat) și mai pe urmă la pian (cu sunet înveșmântat armonic). Era un fel de 'recurență' a ideii coloristice folosită în moda vestimentară, denumită degrade (descreșterea treptată a intensității unei culori), iar aici în domeniul timbral. Frumos și bine sincronizate au sunat momentele de unison, în special în Coda.
O interpretare într-adevăr con sentimento!
A urmat Adagietto din Simfonia a V-a de Gustav Mahler, în aranjament pentru pian solo (Mercuzio), în interpretarea pianistei Diana Ketler. Se spune că această parte a patra a Simfoniei nr. 5 a compozitorului, reprezintă cântecul de dragoste al lui Mahler, pentru soția sa Alma.
Pianista Diana Ketler a cântat sublim această splendidă muzică, plină de poezie și iubire.
Totuși, aranjamentul pentru pian solo forțează memoria ascultătorului, în sensul imaginării multitudinilor culorilor și vocilor unui ansamblu simfonic complet, așa cum a scris Mahler această minune copleșitoare, ca parte a Simfoniei nr. 5.
În continuarea programului, violonistul Aylen Pritchin a cântat câteva piese - Rondino pe o temă de Beethoven, Capriciu vienez și Mic marș vienez - scrise de alt mare compozitor din Minunata Vienă - Fritz Kreisler; la pian Aylen a fost acompaniat de Diana Ketler.
Între anii 1793 și 1794, la scurt timp după ce a părăsit Bonnul pentru a merge la Viena, Ludwig van Beethoven a compus un mic Rondo în sol major pentru vioară și pian (fără opus). La aproximativ un secol și un sfert, Fritz Kreisler a împrumutat melodia ei pentru propriul său Rondino pe o temă de Beethoven pentru vioară și pian. Însă, dincolo de ideea muzicală preluată, pasajele secundare și contrastante sunt în întregime originale. În această miniatură violonistică, Kreisler a creat un amestec plin de culoare și de viață. Bijuteria instrumentală are și o codetă fermecătoare.
În interpretarea Rondino-ului de către violonistul Aylen Pritchin, nu prea am regăsit elemente din stilul lui Kreisler (acele mici portamento-uri, însoțite de vibrato, rafinamentul și jovialitatea vieneză). Agogica sa deturna uneori tempo-ul prea brusc. Nici tehnic nu a excelat. A doua piesă, Capriciul vienez, a debutat cu ratarea flageoletului catapultat. Intonația dublelor coarde (a terțelor) era una precară, iar ornamentele (apogiaturile) erau greoi executate. Unele desincronizări ale viorii cu pianul au compromis redarea acestei piese. În Micul marș vienez, de același Fr. Kreisler, elementul ritmic care imprimă caracterul marțial era firav schițat.
Au urmat Trei Piese Scurte pentru violoncel și pian, op. 11 de Anton von Webern (compozitor aparținând celei de-a doua Școli vieneze, alături de Alban Berg și Arnold Schoenberg). Ele au fost cântate convingător de către violoncelistul Valentin Răduțiu și de pianista Aurelia Vișovan (fostă bursieră SoNoRo).
Lucrarea, scrisă în anul 1914, conține: I. Mäßige (Moderat); II. Sehr beweg (Foarte emoționant); III. Äußerst ruhig (Extrem de silențios).
Valentin Răduțiu a prezentat verbal lucrarea, menționând cu umor, că regula este ca timpul în care se vorbește în prealabil despre piesă, nu trebuie să depășească durata de interpretare a lucrării. Într-adevăr, toate cele trei piese durează cam două minute și jumătate. Iar întreaga creație a lui Anton Webern nu depășește durata unei opere de Richard Wagner, a spus Valentin.
În prima lucrare în stil dodecafonic - o emancipare a disonanței - detaliile erau fin cizelate: violoncelul, în pianissimo și con sordino, intona sunete sticloase prelungi, întrerupte de intervențiile ușor răstite ale pianului. Melodia era disjunctă. Se percepeau efecte de sul ponticello, pizzicato, sul tasto și glissando la violoncel și flächtig (rupt) la pian - ce alternau fragmentat. Una dintre ideile lui Anton Webern era că fiecare sunet trebuie cântat de alt instrument. A doua piesă contrasta puternic ca intensitate și violență sonoră. Aici, atacurile dure aduceau o atmosferă belicoasă.
A treia piesă aforistică, părea să condenseze o Expoziție, o Dezvoltare și o Repriză (ca formă de sonată), în doar 10 măsuri, argumentul webernian fiind, că fiecare sunet devine un fenomen în sine, legat de celelalte.
Valentin Răduțiu și Aurelia Vișovan au cântat impecabil o partitură pretențioasă sub aspectul emisiei concentrate pe fiecare amănunt, acolo unde regimul permanent al sunetului este sfâșiat de multe ori, conform partiturii.
În încheierea serii muzicale de la sala Mihail Jora a Radiodifuziunii, am ascultat Sonata «Kreutzer» în la major, op. 47 de Ludwig van Beethoven, într-un aranjament pentru cvintet de coarde. Cei cinci interpreți au fost : violoniștii Erik Schumann și Clémence de Forceville, violistul Răzvan Popovici și violonceliștii Valentin Răduțiu și Tim Park.
Beethoven a intitulat-o Sonata per il Pianoforte ed uno violino obligato in uno stile molto concertante come d'tut concerto (Sonata pentru pian și vioară obligată într-un stil extrem de concertant, precum un concert). Ampla Sonată (43 de minute), compusă în anul 1803, a fost dedicată violonistului britanic de origine africană George Augustus Polgreen Bridgetower, iar ulterior, lui Rodolphe Kreutzer; Opusul conține trei părți: 1. Adagio sostenuto- Presto; 2. Andante con variazioni; 3. Presto.
Lev Tolstoi a scris în 1889 o poveste intitulată Sonata Kreutzer. Nuvela lui a avut însă foarte puțin de-a face cu Sonata Kreutzer de Beethoven, la fel cum Sonata lui Beethoven a avut foarte puțin de-a face cu violonistul Rodolphe Kreutzer, care nu a cântat-o.
Și în aranjamentul pentru cvintet de coarde, în prima parte, ce începe cu o introducere lentă, se auzeau acorduri ample distribuite întregii formații. Apoi Presto-ul a declanșat o avalanșă de pasaje de virtuozitate. Însă după doar câteva măsuri, s-a produs un incident tehnic: o coardă de violă s-a rupt și interpreții au fost nevoiți să reia, după remedierea situației, Da Capo, Sonata.
Apoi, totul a decurs bine. Chiar admiram măiestria primului violonist în redarea cu strălucire a unei partituri atât de dificile, având o scriitură mai puțin violonistică. Cât de frumos a sunat secțiunea care aduce o liniște introvertită, calmă, a cărei melancolie conferă un contrast frumos întregii mișcări!
Partea mediană a Sonatei, Andante, a avut o anume eleganță. Variațiunile se desfășurau cu un mare aport de ornamente. Erau cântate cu agilitate, unele solicitând o trăsătură de arcuș specială - sautillé, altele modalitatea detaché scurt. Variațiunea nr. 3, cea de caracter, în tonalitate minoră, mai lentă, aducea o atmosferă nostalgică, plină de amărăciune.
Impresionant a sunat finalul, Presto, asemănător unei tarantelle. Virtuozitate și multă frenezie, o participare admirabilă a tuturor muzicienilor.
Publicul a aplaudat intens interpreții serii, bucurându-se de un frumos program oferit în cadrul Festivalului SoNoRo 2023, desfășurat într-o sală de concert cu o acustică foarte bună.
NOTE
[1] Erik Schumann s-a născut în 1982, la Köln, dintr-un tată român și o mamă japoneză. Violonistul este invitat în mod să cânte în calitate de solist, alături de orchestre din Europa, Asia și America - orchestrele simfonice NDR din Hamburg și Hanovra, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, Orchestra Simfonică din Düsseldorf, Orchestrele de Cameră din Viena și Zürich, Orchestra Tonhalle din Zürich, Orchestra de Paris, Orchestra Națională Franceză, Orchestra Simfonică Kyoto, Orchestra Simfonică din Chicago și Orchestra Simfonică Națională din Washington. Printre dirijorii alături de care a urcat pe scenă, se numără: Christoph Eschenbach, Gianandrea Noseda, Jiří Bělohlávek și Vassily Sinaisky. Violonistul concertează în săli renumite, precum Gewandhaus Leipzig, Konzerthaus din Viena, Tonhalle din Zürich, Sala Victoria Hal din Geneva, Musikhalle din Hamburg, Suntory din Hall Tokyo, Centrul de Artă de la Seul, Concertgebouw din Amsterdam, Salle Pleyel și la Muzeul Luvru din Paris. Ca interpret de muzică de cameră, Erik colaborează cu Cvartetul de Coarde Tokyo, cu Markus Groh, Claudio Bohorquez și Henri Sigfridsson și este prim-violonist al Cvartetului Schumann.
[2] Violonista franceză Clémence de Forceville s-a născut în 1991. A început studiul viorii la vârsta de patru ani. Apoi, studiat la Berlin, cu Antje Weithaas, la Hochschule für Musik Hanns Eisler, cu Mihaela Martin la Academia Barenboim-Said, precum și cu Eberhard Feltzl, în domeniul muzicii de cameră. Înainte de aceasta, a obținut un masterat cu cea mai mare distincție la Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse de Paris, unde a studiat cu Olivier Charlier. De asemenea, a studiat cu Radu Blidar și Philippe Graffin. a concertat deja pe scene prestigioase din întreaga lume, precum Filarmonica din Paris, Théâtre du Châtelet, Pierre-Boulez Saal din Berlin, Victoria Hall din Geneva, Forumul Internațional din Tokyo, Beethoven Haus, Festivalul de la Roque d'Anthéron, Filarmonica din Berlin, Festivalul de Muzică de Cameră din Ierusalim și Festivalul Verbier. Câștigătoare a numeroase concursuri naționale și internaționale, colaborează ca solistă cu Orchestra Filarmonicii din Baden-Baden, Orchestra Noii Europe, Orchestra Filarmonicii din Südwestphalia, Orchestra Filarmonicii din Sofia și Orchestra de Cameră din Catalonia. Muziciană versatilă, se implică cu pasiune în repertoriul de muzică de cameră alături de Cvartetul de coarde Hieronymus, unde a fost vioara întâi timp de trei ani, și apoi cu Trio Sōra cu care a înregistrat cele șase mari triouri de Beethoven pentru un triplu album lansat de casa de discuri Naïve, în 2020. Fascinată de repertoriul simfonic, Clémence a fost invitată în calitate de concertmaestru în diverse orchestre și ansambluri, iar în 2021 a fost numită concertmaestru al Orchestrei de Cameră din Paris, condusă de Lars Vogt. Predă ca asistentă la clasa de vioară a lui Philippe Graffin la Conservatoire Nationale Supérieur de Musique et de Danse de Paris. Grație sprijinului generos al Fundației Boubo-Music, Clémence cântă la o vioară de Lorenzo Storioni (1777).
[3] Violistul Răzvan Popovici s-a născut la București într-o familie de muzicieni și a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris și Freiburg cu Peter Langgartner, Jean Sulem și Wolfram Christ. A cântat ca solist în sala Filarmonicii din Köln, Festspielhaus Baden-Baden, Ateneul Român din București, Prinzregententheater din München și Théâtre des Champs-Elysées din Paris, alături de Orchestra de Cameră din Köln, Orchestra de Cameră din Kobe, Orchestra Națională Radio din București, Filarmonica George Enescu, Filarmonica Transilvania din Cluj, Chaarts Chamber Artist din Zürich sau Kamerata Kronstadt.A colaborat cu Juliane Banse, Shlomo Mintz, Konstantin Lifschitz, Natalia Gutman, Nobuko Imai, Elena Bashkirova, Radovan Vlatkovic, Daishin Kashimoto, Olli Mustonen, Gilles Apap, Frans Helmerson, Mihaela Martin, Ilya Gringolts, Vladimir Mendelssohn, Louis Lortie, Giovani Sollima și Thomas Demenga. Răzvan Popovici este invitat regulat la festivaluri din întreaga lume, cum ar fi: Lucerne Festival, Wiener Festwochen, Kuhmo Festival, Schwetzinger Festspiele, Spoleto Festival, Mintz Festival Tucumán, Ferrarra Musica, Rolandseck Festival, Boswil Musiksommer, Mittelfest Cividale, Festival Academy Budapest și Kobe Music Festival. Printre sălile în care a cântat se numără Carnegie Hall din New York, Musashino Hall din Tokio, Concertgebouw Amsterdam, Konzerthaus și Musikverein din Viena, South Bank și Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim sau Bozar din Bruxelles. Concertează regulat în întreaga lume ca membru al Ansamblului Raro.
[4] Violoncelistul Valentin Răduțiu s-a născut la München în 1986 și a luat primele lecții de violoncel de la tatăl său, la 6 ani, continuându-și studiile la Salzburg, Viena și Berlin. Premiat la numeroase concursuri internaționale precum: George Enescu - București, Friedrich Dotzauer - Dresda și Karl Davidov - Riga. Valentin Răduțiu a fost distins, în 2011, cu Music Prize of German Business, Germania. A susținut concerte alături de Deutsches Symphonie-Orchester Berlin, Filarmonica Cehă, Münchener Kammerorchester, Camerata Salzburg, L'Orchestre Philharmonique de Marseille, Hong Kong Sinfonietta sau Prague Philharmonia și a fost invitat să cânte la numeroase festivaluri precum George Enescu, Cellobienale Amsterdam, Musikfest Stuttgart, Hong Kong Arts Festival, SoNoRo și Klangspuren Tirol. Discografia sa cuprinde înregistrări, alături de pianistul Per Rundberg, printre care și prima integrală a lucrărilor pentru violoncel și pian de George Enescu, albumul de jazz Remebering the rain, alături de pianistul Benjamin Schaefer. În prezent, Valentin este prim violoncelist solo al orchestrei Deutsches Sinfonieorchester din Berlin. Valentin Răduțiu cântă pe un violoncel Francesco Rugieri (Cremona, 1686).
[5] Violoncelistul Tim Park s-a născut din părinți coreeni, a început să studieze muzica la vârsta de 8 ani. La 11 ani a fost admis la Școala de Muzică Juilliard din New York, unde a și fost debutul său concertistic cu Juilliard Pre-College Orchestra, la vârsta de 13 ani. Ulterior, a urmat studii de medicină și de muzică la Universitatea Yale. La invitația violoncelistului David Geringas, Tim s-a mutat în Germania, unde și-a finalizat studiile la Musikhochschule Lübeck și la Hochschule für Musik «Hanns Eisler» din Berlin. Are o carieră ca solist concertist, muzician de orchestră și de cameră. A cântat pe scene din peste 20 de țări, cu Orchestra de Cameră din New York, Orchestra Simfonică din Detroit, Orchestra de Cameră din Palo Alto, Orchestra Konzerthaus din Berlin, Tel-Aviv Camerata, Orchestra Filarmonicii Naționale din Armenia, Orchestra Simfonică Națională a Venezuelei și Orchestra Filarmonică Asia. În 2013, a primit Marele Premiu al Fundației S&R din Washington. Ca muzician de cameră pasionat, Tim a colaborat cu unii dintre cei mai importanți artiști din prezent la festivaluri de muzică din întreaga lume. Cântă pe un violoncel realizat de Gennaro Gagliano din Napoli, construit în 1740.
[6] Aurelia Vișovan este o pianistă, clavecinistă și fortepianistă română de renume internațional, câștigătoare a ediției 2019 a Concursului Musica Antiqua din Brugge (fortepiano). Este născută în annul 1990, în Sighetu Marmației. Aurelia Vișovan a studiat cu Adriana Bera, Monica Chifor și Gerda Türk în țara sa natală și a absolvit Universitatea de Muzică și Artă Interpretativă din Viena, unde a studiat pianul cu Martin Hughes și clavecinul cu Gordon Murray. În 2021 a obținut diploma de doctor la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. A susținut concerte și recitaluri atât pe instrumente istorice, cât și pe pianul modern, în săli precum Großer Saal a Filarmonicii din Berlin, BOZAR, Auditorio de Zaragoza, Casa da Musica Porto, Musikverein Viena, Ateneul Român din București, precum și în festivaluri de renume. În 2017, Aurelia Vișovan a interpretat în premieră mondială Concertul pentru pian și orchestră de George Enescu, descoperit recent. A înregistrat CD-uri atât ca solistă, cât și ca muziciană de cameră pentru casele de discuri Ricercar, Berlin Classics, Passacaille, KNS Classical. Aurelia Vișovan a câștigat peste 25 de premii: Concursul de pian Santa Cecilia din Porto, Concursul de pian Takamatsu și Concursul de clavecin Paola Bernardi din Bologna. În prezent, Aurelia Vișovan este profesoară de pian la Universitatea de Muzică din Nürnberg, Germania.
[7] Diana Ketler s-a născut în Letonia, la Riga. A început studiul pianului la cinci ani. Tatăl ei, un cunoscut bariton, și mama ei, dirijor de cor și profesoară de canto, sunt cei care i-au inspirat dragostea timpurie față de operă și au încurajat-o în colaborările viitoare cu artiști celebri. Diana și-a început cariera solo la o vârstă fragedă, debutând alături de Orchestra Simfonică Națională Letonă, la doar 11 ani. Cariera muzicală, atât ca pianistă solo, cât și în calitate de interpretă de muzică de cameră, a purtat-o în nenumărate țări din Europa, Asia sau Statele Unite ale Americii. A cântat pe scene importante: Musikverein, Konzerthaus, Prinzregententheater, Carnegie Hall, Kennedy Centre, Wigmore Hall, Suntory Hall, Opera City Hall, Osaka Symphony Hall, Konzertgebouw și Teatro La Fenice. Participă la festivaluri precum: Lucerna, Gstaad, Boswil, Kuhmo Finlanda, Rheingau, Wiener Musikwochen, Carintischer Sommer sau Oxford Chamber Music Festival. Este membru fondator al Ansamblului Raro. Diana și colegii ei au fost recompensați cu mai multe premii pentru discurile înregistrate împreună, CD-uri lansate de Solo Musica din München. Alături de Răzvan Popovici, Diana este fondatorul platformei culturale SoNoRo, dar și a Festivalului Chiemgauer Musikfrühling din Bavaria. Profesoară la Royal Academy of Music din Londra, a fost numită, în 2016, membră a acestei Academii. Din toamna anului 2018 este membră a catedrei de muzică de cameră de la Haute École de Musique din Geneva. Pianista a primit din partea statului leton Great Music Award, cea mai înaltă distincție letonă din domeniul muzical.
https://en.wikipedia.org/wiki/Clarinet_Trio_(Zemlinsky).